Am vrut să ating mijlocul,
dar mijlocul era o extremă...

Pașteti mieii domnului
pe cărările Sionului
Și hrăniții cu iarba dracului,
Lasați-i mai bine să se umfle
Și să crape...
Căci in crepatul crepării
Șade crepatul creștetului,
Care vede cum se scurge un timp scurt
În infinitatea clipei.

Frumoșii oameni se-nclină pe marginea unei lame
Și rup flori din spini,
se joacă cu sangele
Și-l beau crezând în azimă,
dar de fapt ochiul lor e ochiul dracului,
e echinoxiul binelui cu răul;
Să murim în solstițiul nopții

Lăsați nordul să coboare și interiorul să iasă,
să vie frigul focului din iad
și să lingem rănile altora cu cuțitul,
să-i sfâșiem în numele pâini cele de toate zilele.

"Eu sunt cel ce moare pentru voi!"

La mijlocul zilei a șaptea
S-a ridicat Cain
Și
Uitându-se spre fratele său Abel
A plâns.

"De ce în loc să mă ajuți
Ai preferat să te arăți Domnului
De însutite ori mai bun ca mine
De ce în loc să mă înveți
Ai vrut să te omor?"

Iar Abel S-a întors spre el
Și din ochi i-a spus:
"Fiecare își păzește singur calea
Tu ai ales să iți crești singur animalele
Atunci singur să pășești mai departe".

Cain inchise ochii plângându-și sie insuși pe sine
Și se omorî pe sine omorându-l pe Abel:
"Am fost doi
Și unul va reprezenta jumătate din noi,
Jumătate din amândoi,
Jumătate din unul."