Nu vreau acum să fac rabate –
Prin mintea mea iluzia străbate
Și capul îmi zvăcnește de vorbele-ți strunite;
În gândul meu se-adun săgeți călite –
Ce-adună acele taine împrăștiate –
Și-mi ies din inimă cu lacrimi trepidante.

Aud în gând cuvintele-ți rostite,
În jurul meu îți simt aura fierbinte,
Văd ale tale buze înroșite
Ca trandafirul ce ți l-aș arunca în față pe podea –
Căci milă mi-e că va păli de vraja ta
Și țepii asprii s-ar usca și vor cădea.

Nici eu, în mintea mea, nu pot să știu
Ce zace – un oraș sau un imens pustiu
De jale, suferință și de simțuri plin
Zbârcite și urâte ca un amar pelin –
Trăite de inimă din plin –
Dar totuși dulci ca un pahar de vin.

O frunză de salcâm în palmă o strâng cu ură,
Deși nu-mi place să distrug ce e-n natură –
Căci te iubesc ca un nătâng nebun
Precum țăranii pământul lor străbun;
Și sufletul mi-e plin de o dragoste pătată
Deși e o dragoste cu totul adevărată.

În viața asta neagră și-ndesată
Eu am trăit ca o ființă neîmpăcată;
Acum aștept cu nerăbdare o viață-ndestulată,
Dar, oare o voi putea atinge?...
Niciodată !
(7.oct.2001)