ORBIREA

Mi-am lăsat inima să se închidă ca o rană
Și a rămas pe ea o cicatrice și doare când o ating
Fermecat de urâțenia a ceea ce era sânge crud.
Am picurat pe ea de dor, dar a durut
Plângând până am trăit revelația voluptății,
Credința.
Ridic ochiul drept către cer și nu mai zâmbesc.
Plec ochiul stâng către iad și mă încălzesc puțin.
Caut în irisul ochiului drept un strop de cer
Și îl reflectez în lumina celui stâng
Până ce stropul se prelinge pe față,
Pe obraz, parte pe buza de sus...
Parte pe mâna ta ce l-a frânt lacom,
Necredința.
Ridic dalta pe fața mea sculptată în nisip
Și îmi scot ochiul drept să nu mai văd cer,
Iar irisul stâng îl clădesc între două lame
De foc, lăsându-l să ardă consumant.
Se scurge încet pe șirul de obraz o vână de
Sânge prospăt. Îi simt mireasma
Dulce-amărui gustând a moarte și cadavru
Se prelinge restul ochiului stâng pe mâna ta.
Palma îl frânge și văd în sudoarea ei
Orbirea.
Mi-am lăsat inima să se închidă ca o rană
De soare-apus între alți nori, unul drept, altul stâng.
Mângâi cu ochii plânși cicatricea până o doare soarele,
Iar razele picură pe ea balsam de miresme
Voluptoase alintând crăpătura crescând între
Credință și necredință.
Orbirea.