Cred că te văd,
pipăindu-te cu degete de ceață
ca un orb,

cred că te ascult,
așa cum Beethoven
și-a compus, surd,
cea de-a noua simfonie,

cred că îți gust
amintirea
cu parfum de viață,

că îți sărut tăcerea
de dincolo de infinitul
în care te-ai ascuns
de mine,
de tine,
de lume,

cred că mă mai cunoști,
că mă mai recunoști,
cred
și-mi jertfesc umbra umbrei tale
ca pe un altar păgân
pierdut
și regăsit.

Îmi închin inima
absenței tale,
știind că încă ești aici.