Lasă-te îmbrăcat
de palme tremurânde
suspinând că-s prea sfioase
și-ți trezesc toate simțurile
ca după o rugă păgână.
Speranța mea
ți-o strecor în sânge
și va străluci,
în ochi,
când vom fi
pe masa întunericului.

Lasă sufletului meu
duioșia cu care mă privești,
pe furiș,
când versurile unui cântec
spun ceeea ce tu nu poți sune încă...

Lasă-mă să fiu eu,
să fiu tu,
să fiu doina ce-ți crește în clipe amare,
cu gesturi simple,
să apropii cerul de pieptul tău
ca să adoarmă stelele...
... și liniștiți de atâta armonia
să topesc zăpada și teama
ce stau între
buzele noastre...