În clopotul cel singur, cu glas de-nchipuire,
Sunt stele reci cu ochii clipind alb și frugal.
Când negura pulsează-n ecouri strălucire,
Puhoiul cel de piatră mă-nghite mal cu mal.

Am sărutat icoana ce-n chipul tău plânsese
Și turmele albastre le-am fluturat pe văi,
Dar din priviri, arcade se-ncolăcesc mai dese
Iuțind boltirea oarbă prin miile de căi.

Și chiar de-am stat, uitării să-i spintec geana plină
Și norii să-i adulmec și ochii să-i privesc,
Nimic nu-mi pare-asemeni și gândul mi se-nchină
Spre porți incătușate ce-n neguri se-oglindesc.

Întins mi-e trupul veșted pe pajiști de tăcere,
Ce-ncep a sorbi molcom si-a număra șoptind
Sunt oi pe pleoapa udă, topite in vedere
Ce-mi picură din gânduri, de ceară și se-ntind.

Sunt umbra care-odata mă-nfricoșa în noapte
Și-mi răscolea simțirea, sub masca cea de om
Și-acel greu invizibil și clipa fără fapte
Îmi umplu neființa și visul fără somn

..........................................................
E liniște în ceruri, când clopotul mai plânge
Și noaptea-și scurge veacul și turmele s-au dus.
Aud sunând pamântul, ce-n sine greu mă strânge
În tresăriri febrile, când stele cad de sus.