agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-07 | | eu sunt din Tiamat, regatul în care regele a zămislit o mie de poeți – nu vă mirați, nu ați fost niciodată în țara în care din cauza viselor, locuitorii când se trezesc sunt beți; eu unul nu am fost născut: în curul gol din ceruri am căzut (era să zic din însăși cerul, dar, se pare, că-n Tiamat nu sunt prea multe domnișoare): nici nu mai știu cine-mi purta de grijă sau care-i cauza din care m-am pierdut – între două tunete și un fulger aici, printre flori visând am căzut (sau am fost căzut, ce contează!) de la prăbușirea pe verticală, aripile și acum îmi vibrează precum corzile unei lăute fermecate, neterminate și niciodată cântate, făcută din lemn furat din pomul interzis pentru care de oameni (până la al nouălea neam) celeștii părinți s-au dezis (sau a trebuit să se dezică: poate că și lor de bunici le era frică…) fiindcă mâncând din fructele ce putrezeau în floare și somnul, chiar și visul le-ar fi fost mai ușoare și-n Tiamat, regatul în care regele a zămislit o mie de poeți locuitorii nu ar mai fi fost din zorii zilei beți; întotdeauna am crezut că timpului (oricât de bătrân ar fi, oricât de adânc) trăgându-se din neam atât de nobil nu-i crește sub unghii pământ – pământul acela în care, obosiți de ei înșiși, asfințesc zeii pentru ultima dată, pământul acela în care lumina e atât de adânc îngropată; așa credeam că-i sfânt măria sa, dar nu! e doar plugarul unui infinineom de lu (nu știți ce-i lu? e unitatea de măsura a ne-mplinirii în lumină… măi, oameni buni, voi nu aveți cu toții rădăcină? de unde-ați răsărit atât de triști, atât de goi? n-ați înțeles că viața e plămadă, nu noroi: e lutul pur amestecat cu apă, în care atâtea flori neînflorite pot să-ncapă, e apa pură absorbită-n lut în care toate au un început – mă crede, om cu suflet de demult: tu crezi lumea că-i așa fiindc-o vezi făr-a vedea, eu știu lumea că nu-i ea fiindc-o văd de undeva, dintr-un loc în care ora nu-i deasupra tuturora și în care apa-n sine, ca și timpul, este visul care vine de nicicând și spre niciunde, omule cu vise ude ce dai lucrurilor nume nenumite-n nici o lume și trăind ca o nălucă taina dorului de ducă vraja clipei de a sta, moartea clipei de a vrea; tu vezi lucrurile-n foc fiindcă n-ai în lucruri loc, eu văd lucrurile-n sine, forma lor se află-n mine, cum în mine-n veci trăiește tot ce-ncepe și sfârșește, tot ce trece-ntr-o secundă universul ca o undă aprinzând c-o răsuflare stele albe de uitare și-nchizând într-o sclipire flori sorite de uimire; eu văd aerul din tine: nici nu pleacă, nici nu vine, când ești treaz, prin aer vezi, iar, când dormi, aer visezi, aer bei, aer mănânci, iar, când mori, aer te culci) de-asta ești atât: țărână! dar nu mult, numai o mână: cât să prindă rădăcină o sămânță de lumină ce-ntr-o zi va fi scăpată (nu sunt mame-n cer doar tată) aici, printre flori visând visul florilor vibrând ca o undă Tiamatul: regatul în care regele a zămislit o mie de poeți – nu vă mirați, n-ați fost niciodată în țara în care din zorii zilei și regele și regina sunt beți…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate