Dumnezeii

Început de paritate.
Desuetitudinea acestei noi zile
Împroșcată pe pereții de roșu ai
Timpului,
Aruncă în fața mea chemarea
Vieții care nu a fost lăsată în
Trup.

S-au răsculat răstigniri,
prin lume s-au atentat morminte,
a căzut de undeva o bombă hiroșimaniană
de lacrimi.

Și dacă ar fi putut să înghețe
pe buze de ulcior acest început,
Și lutul nu ar mai fi fost lut,
Iar lupii aceștia nu ar mai fi fost
Nici lupi, nici altceva,

Atunci poate că am fi renunțat
La poziția asta gârbovă de
Îmbătrânire apriorică,
și am fi tentat la ceva mai altfel,
mai Lucitor, mai viu.

Dar speranța nu ne-o ia nimeni.
Și lut mai este cât pentru o nouă planetă,
Mai este și jar cât pentru un nou Soare,
Și gheață pentru o lună mai Nouă.
Numai că lipsește ceva dintre astea...
Anume acela care să aibă curajul.
De a se crede Dumnezeu.
Și de a se comporta ca atare.

Poate că ar trebui să facem o școală,
o grădiniță mai întâi...
de dumnezei.
Unde ei să zburde și să se joace în liniște
Cu oamenii.
Să învețe să fie insensibili, cruzi...
Să învețe să fie surzi și orbi, să învețe să fie
INUMANI.
Atâta să învețe ei.
Să fie
Dumnezei.
25 martie 2004