Când frunzele mestecenilor albi
se leagănă, se tânguie, șoptesc,
iarba se apleacă și suspină sub pașii tăi,
când cu îngăduință îți privești mâinile,
cu neâncredere-ți atingi corpul... cu teamă
te întrebi : Cum eram când nu iubeam ?

Când nisipul cărării îți acoperă piciorul,
rămas nemișcat lângă stratul de anemone,
furându-i conturul, schimbându-i forma,
când îți treci alene mâna prin păr,
netezindu-l fără grabă, îți atingi fruntea,
te întrebi : Ce eram când nu iubeam ?

Când aerul cald al serii te înconjoară,
îți mângâie obrajii, îți coboară pleoapele,
redându-ți liniștea, reamintindu-ți visul,
când, în sfârșit, îți îndrepți pașii spre poartă,
ridici privirea și, nedumerit, întrebi
spre cer : Cine eram când nu iubeam ?