Fire de ațe roșii
stau atîrnate de cer,
ajungînd la pămînt.
Oamenii
sunt agățați de firele artificiale.
Cîte o ființă,
legată cu un nod,
la fiecare interval
de zece metri.
Tablou confuz
de galben pustiu.
Adio iubite!
Iubirea a fost sentința,
sau poate
un salt nou în mine?
Scoica de întuneric a nopții
mă închide în ea
pentru ca să nu văd bezna,
zborul frenetic spre tine!
Departe de stele
pornesc spre neant.
Poate
am să stau atîrnată
de acel fir roșu,
roșu ca sîngele tău,
din inima ta,
și am să mă rog mereu
ca să te lege
cu un singur nod
de mine.