Sadisem stih pe-un soare de lanterna,
Rotea pamantul-mine spre mistrie,
Cu zid imprejmui slova,-n sihastrie
Tainuitul vis dantuia sub perna.

Pe trup cresteau spre chip cioplit sicrie,
Din clipa striga aripa eterna;
Asemanarea mea cazuse-n berna,
Sfarsind fara-nteles o pledoarie.

Si toata-aceasta vraiste cu charisma,
Ce n-o pricep cu nazuiri terestre,
O simt tot mai aproape, ca pe-o prisma

Ce inconvoaie vazu-n lumi rupestre;
Mi-s sufletul si graiul cat o schisma,
Cu oameni si strigoi pe la ferestre.