O, simt izvorul vieții cum mă cheamă
Și munții – pietre, suflete-ntr-olaltă.
Știu, timpul e, înveșnicirii să dau seamă
De-uitarea ce cuprinse inima-mi învoaltă.
E nemurirea altceva decât de crin
Un slab parfum ce pe-adiere zboară
Și nu-s făcut, iubito, să mă-nchin
Dulcii-amăgiri din florile de seară.
Și-n vinul care gura îmi asprește
Un strop de-amar șoptind alene,
Un șarpe în Eden pătruns hoțește.
Între un ochi adânc, bătând din gene
Ca din aripe-un înger, poetul șovăiește,
Și somnul fără capăt din nopțile serene.