Sînt hiperborean ca și tine,
Am obrazul brăzdat de urmele lăsate
De cei cîțiva melci
Care au reușit mai întîi
Să-și facă drum prin sîngele meu.

Oblivion, numele rostit
De mai multe ori la priveghi
E șoapta unui destit aproape viu,
Vetust,
Insecta veche născută în candelă,
În chihlimbarul pragurilor.

El repetă astăzi numele meu,
Al penumbrei, al ținutului nisipos.
El doarme, îndurînd mai ușor
Momentul în care trupul său
Va împrăștia miros de ied.

Văd în mijlocul pieței un animal uriaș,
Neînvelit, învelește-te,
Mergi pe covoare de țar,
Un faraon cu limba încîlcită
Și altfel împodobit.

Te-am ales să fii singurul
În fața căruia să pot vorbi
Toate limbile pămîntului,
Tu uită-le,
Doar așa nu mă vei lăsa să fiu botezat,
Ci doar scăldat în cristelniță.

Mormîntul e prima bîlbîială a vieții,
Eu mă hrănesc pe ascuns cu insecte.

Există o lume răspîndită în praguri idolești,
Îți poruncesc să ieși din perete
Și să te mîndrești
Cu poporul care s-a născut din coasta ta.

Apeiron, numele meu,
Numele creștin al abaddonului.

Am descifrat desenul,
Pielea de vițel fusese de prea multe ori ștearsă.
Se dansa,
Se dansa frenetic pe acoperiș,
Tu, Abaddon sau Oblivion,
Te rugai să nu-mi înțeleagă nimeni cuvintele.

Fluture, larvă, cocon,
Ploaia de meteoriți subpămînteni,
Larvă, plînsul ușor, travesti.

Știi că nu-i bine să mă lași să alerg prin curte.
Îmi speli picioarele și mă trimiți
În camera unde
Toți copiii care și-au dorit să fie părinți
Au murit.

Rostește, rostește
De aici din hîrtie.

Am să te caut să mă înveți
Pașii acelui dans al pînzei țesute
Din meduze și alge.
Devin astfel bunicul meu,
Străbunicul viitorilor morți.

Spune-mi cine întîrzie mai mult,
Cine își spală fața cu alge și vin.
Nu pot pleca,
E palimpsestul celor treizeci de foi
Și nimic din ceea ce văd
Nu mă poate face mai fericit.

Imi apăruseră ca niște dungi pe față
Acele ceasornicului.
Ochii lui Dumnezeu se deschid seara
Ca să te vadă
Cum te chinui să adormi
Într-unul din scaunele pe care noi
Fiii tăi,
Þi le-am așezat la căpătîiul patului.

Mi-am găsit adăpostul
În galeriile scobite cu degetul în tencuială.
Nimic din ceea ce mi se întîmplă
Nu-mi poate aduce moartea.

Ai dat naștere
Celui mai frumos imn despre cuvint,
Ai făcut să se nască ceva
Sub această unghie
Crescută inuil peste carne.

Voi aștepta să împlinesc o sută de ani
Ca să te pot plesni
Cu unul din brațele sepiei peste față,
Ești acum altceva
Cînd scobești pămîntul cu degetele,
Așteptînd să-ți crească pîntecul.

Lumea e ascunsă-n baldachin,
Îi vezi chipul
Și-ți imaginezi că lumina vine și ea din baldachin,
Într-o dimineață mă voi trezi
Și va fi întuneric.

Oblivion este numele pe care îl dau
Religiei mele.
Lucrurile hohotitoare, ele vor fi primele
Care vor întîmpina apeironic
Următoarea mie de ani.

Miros, pîntec, plod,
Mamă, insecte, uter,
Trup, pește, ied,
Lup, măgar, magnolie,
Acestea sînt adevăratele mele nume,
Ale tale sînt răspunsuri mantice
La strigătele celor înfășurați în pînză.

Orașul orchestral, polifonic,
Doar atunci cînd vreau să-mi așez definitiv
Capul pe pernă,
Orchestral, polifonic,
Atunci cînd vreau să-mi intre în urechi
Odată pentru totdeauna viermele altui pămînt.

Imi văd prietenul agățat de candelabru,
El înțelege din cartea mea
Ceea ce n-am putut scrie,
Vrea să învețe și el mersul pe catalige,
Vrea să pară lumii iedul ce se rușinează
Că i-a crescut peste noapte
O barbă de țap.

Gîndul sinucigaș a încetat să mai existe,
Doar pe tine te recunosc,
Ai aceleași gînduri ca și mine,
Efemeridele eumenide,
Ne strecurăm unul altuia carne nouă sub piele.

Te voi lăsa să atîrni de candelabru
Pînă ce brațele ți se vor subția,
O știucă va respira în locul tău
Aerul scandinav, uranian.

Ai dat naștere
Celui mai frumos imn despre cuvinte,
Despre bîlbîiala lui Dumnezeu
Ori de cîte ori a dat cu ochii de tine
Și te-a făcut să rămîi gravid
Cu tine însuți.

Toate cărțile vor fi ale unui singur om
Ale aceluia care va reuși să se ascundă
Înaintea sfîrșitului lumii.