Timpu-i surd, miniatur-a vremii viitoare,
Un prea devreme, poate-un prea târziu,
Așa bătrân, așa de singur în candoare,
Duce a lumii taină în cerul străveziu.

Timpul este orb și pășește peste mine,
Cu ieri și mâine viețile ne scad,
În sus nu e prea mult, în jos nimic nu-mi spune,
Soluția lui e scrisă în oameni ce decad.

Timpul își caută zilnic coaste să se nască,
Materiale, poduri pân’ la lună,
Vorbind cu cei ce-au fost și vor să se mai nască,
Îmbrățișează pe cei ce nu pot să-ți spună.