agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-03 | | despre ceea ce s-ar numi vânătoare nimeni nu strigă partea din partea stăpânită de mine sângerează ochiul stâng alunecă-n inima fiarei ochiul drept cântă adâncimea trupului: “am ajuns ca apa, care se scurge și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara și se topește înlăuntrul meu” nimeni nu știe pe unde va trece lumina spiritul merge înainte ochiul meu treaz ochiul meu visând?! nimeni nu știe * dispar în culoarea folosită pentru zidul plângerii! sunt urma propriului meu cântec – lacrima preferată pentru tristețea madonelor golul numelui primește numele meu nimeni nu strigă parte din partea stăpânită sângerează! trec prin numele meu trec prin numele meu vizitându-mi destinul! încăperile și balcoanele dependințele curțile interioare zidurile și podurile și turnurile neîntâlnindu-mă. Înstrăinându-mă. ca o lumânare plecată să aducă lumină câtă străinătate încape în numele meu învățat pe de rost asemenea orizontului privit printr-un binoclu fără lentile: eu lovind în pingele rămân “eul” care lovește-n pingele și nicidecum vizionarul și nicidecum filosoful sau poetul! în fiecare celulă numele-mi veghează nașterea – Tristul Meu Cavaler. aerul dispare aerul dipare odată cu ochiul desenat pe inima fiarei. În spatele armei tot ce-a mai rămas din mine ar încăpea într-un mort se privește animalul superb în propria-i rană ca într-o oglindă “Iat-o femeia goală cu boarea cea verde în păr și cu ilicul din fire de aur a venit și s-a așezat pe lespezi” cine poate fi așa de albă și fără împotrivire cu aleasa știință de a-și serba înfrângerile umbrindu-i pe învingători? cine sau ce poate fi? mi-am lăsat fiara să adulmece încotro dar toate drumurile duceau în același loc: primul cu multă lumină flori și orchestre al doilea cu țipăt și sânge și piele zbârcită visul cavalerului, înaintea nașterii sale strigă din mine să nu-l aud – să nu mă-ntorc strigă dintr-o închisoare plină cu sânge mișcător. ca Phaëthon s-a înălțat despărțind vinovăția de nevinovăție pașii se întorc cercetându-mă-n jocuri: pe umbra părăsită câinii caută (…) răgușit/din mormântul copilăriei/strig: - Dacă exist forma devine cuvânt ! răgușit/din mormântul copilăriei/strig: Somn fără vis este trupul meu fără mine! răgușit/din mormântul copilăriei/strig: somnul meu nu l-am privit niciodată! Visul meu cântă: eu nu am murit niciodată! Poezie cu aleasă dedicație. După o vânătoare, două urmări și un vis verticala s-a încălzit de atâta cădere simt trupul ars al ploii sorbindu-ți sânii – două picături de univers între mine și tine o mie de viori și o mie de arcușuri între noi spațiul este zero locuim în bărbatul și femeia pregătiți pentru cântece iată-ne frumoși peste cuvinte istoviți pentru hainele uitatea undeva în urmă; comunicare dintr-un punct al observației la etajul ochiului mișcarea din melc ajunge nemișcare în ume cifra a început să numere. Grav cât o trecere de taur prin inima matadorului sar așchii din Marele Cântec eliberându-mi expresia la etajul ochiului mișcarea din cosmos ajunge nemișcare în trup cifra a început să numere. Grav cât o trecere în revistă a gărzii prezidențiale sar așchii din Marele Cântec eliberându-mi expresia flash – light poemul nu se poate identifica într-o masă de mușchi violentă nu poate fi zidul – mult prea tragic pentru a rezista respirației nu poate fi spaima unui întreg volum hohotul aceluiași volum poemul nu poate fi campionul! este ceva mai aproape de indiferența ultimului răsărit; ultimei femei cu lacrima ei pe șenile! posibila identitate a celui ce a trecut prin mine trupul înlocuia orizontul pasărea zbura cu aripa de zi cu aripa de noapte s-a rostogolit umbra mea devenind o statuie sângele meu devenind o statuie - Foc! ziua a zburat cu aripa de plumb eu fiindu-i trup trupul ei fiind pasăre de zi pasăre de noapte - Foc! Poem pentru care am fost atacat trage cântecul meu o corabie țărmul este ridicat pe corabie și pasărea fără țărm este ridicată soarbe cântecul meu un ocean seceta – ca un rid trădează și ceara cărnii trădează: strigă pasărea cu cerul boreal însângerat zbătându-se-n gheare strigă privighetoarea din cerul boreal însângerat zbătându-se-n gheare! Strig! șoapta mă strivește: trage numele meu o corabie soarbe numele meu un ocean despre o ființă – în cuvinte cât se poate de mari venind pe ocolite calea poate fi dreaptă calea începe să fie dreaptă calea este dreaptă între cine și ce stau două puncte între mine și ea crește un crin. Umbra florii acoperă ființa drumul cel mai scurt dintre două puncte este trupul iubitei nimeni nu mi-a ridicat vălul drumul cel mai scurt dintre două puncte alunecă-n mine vălul acoperă ființa: singurul adevăr ce-mi permite să exist drumul cel mai scurt dintre două puncte îmi soarbe ființa întâlnirea din ceașca de cafea...și ceva despre inexistență cafeaua e albă ochiul tău drept e ochiul mi stâng și inversă ești eu rând peste rând pereții își tulbură varul din var cade noaptea din stea cade varul ai vârsta de ceară am trupul fierbinte veșmintele pleacă ieșim din cuvinte * ochii au văzut inexistentul atât de aproape încât am început să nu mai exist lacrima ta a fost întâlnită în sângele meu trupul cântărea cât zborul de pasăre nezburată cât pasărea dezbrăcată de pasăre numele a deschis gura mutului – rotundul inexistent al cuvântului ochiul meu a fost întâlnit pe coapsele tale ne mai găsindu-te privea materia cum moare * dezbrăcasem de piatră statuia privindu-mi trecerea - „Nu există moarte exist eu eu cel care va muri” se spăla pentru naștere! mirarea străinului la trecerea poeziei. Și morții pot înainta și-a terminat zborul până la ultima picătură. Aripile pline de nezbor de neînalt au pierdut-o undeva deasupra trece. Fără zbor fără aripi neînaltă trece cine o mai vede cine o mai cântă? * roțile îngână mersul cailor rotunjindu-l. Cade copita! Roata se-nvârte despărțind drumul ce stă de cel ce se mișcă între cele două drumuri semnul roții sapă. Cade copita! Trecerea carului mișcă drumul cu un pas înainte trecerea carului mișcă pasărea fără zbor fără aripi neînaltă cine o mai vede cine o mai cântă! înaintea nașterii, poemul... adormise undeva – pe un spațiu visele urcau stinghere fără lumină fără semnale fumul prin care se consuma inventa un scrum de țigară împietrit – devenea o planetă la fel de fugară pasărea adormită în zbor cădea! În memoria lui căuta o spărtură fumul prin care se consuma inventa o planetă. Pasărea lipsită de zbor mai zbura. Memoria devenea o planetă! spațiu îl pătrunse pasărea căuta căuta o spărtură în lacrimă – căderea de stea! Poem cu aleasă dedicație. Lecția de lucru manual dintr-un liceu de artă din Baia Mare ochiul întoarce lumina pe dos scuturând toate nopțile. Atât de aproape au căzut atât de interior (!) lipsit de culoare și de pânză conturul mi-atinge interiorul cucerindu-te până la trup negăsindu-l am urcat istovindu-mi obsesia împleteai haină sărutului la poarta melcului zgribulit în sufletul meu Poem cu aleasă dedicație. Despre Bösendorfer și despărțirea de toamnă iubita cântărește lacrima dezbrăcată aseară iubita mea la pian cântărește lacrima. Un vechi pian de concert în care se mai ascunde copila. Un Bösendorfer greu cât zece bărbați își amintește copila iubita mea a uitat în ce lacrimă s-a așezat la pian așteptând să vină cuvântul la rând stau ghicitoarele viitorul întins pe sufletul lor înnoptează în propria-mi mână de unde ziua începe să cadă ușor ușor cad ghicitoarele mutele așteptând să vină cuvântul: - Luați, mâncați, acesta este trupul Meu pe unde trec palmele lor venele-s cupe cu vin sorb ghicitoarele mutele praful drumului meu descoperit – golul numelui și-a voalat interiorul rostogolindu-mă prin iarbă am întâlnit o lecție de gramatică ochiul albastru învață pasărea pe de rost între două aripi umbra zborului învârte prăpastia – umbra mea cu un pas înainte și el următorul are mirosul ierbii cosite lipit de trup ca un sânge exterior ordinea cazului se măsoară în zaruri ordinea cazului desparte rana deschisă de arma aprinsă nevindecat pot fi un lucru la îndemâna copilăriei spațiul mă repetă de un număr de ori și el următorul are mirosul ierbii cosite lipit de trup ca un sânge exterior și el următorul are mirosul ierbii cosite lipit de trup ca un sânge exterior de un număr de ori sunt jocul de un număr de ori sunt copilul și glasurile aruncă ciobul de piatră între două vârste – între două lacrimi! acolo unde rămân singur casă nu poate fi decât trupul fără zidire înnoptare sau iernare nu poate fi. Trupul meu începe să cadă unde nimeni nu va pândi sau pândă nu va fi conturul clatină aerul dintre oase sună lumina la atingerea zilei ea sau pasărea va veni sufletul desenându-l sufletul respirându-mi cine bate în iluzia mea să intre! Să treacă pragul înspre sinele meu așezat-undeva îngerul strigă! Cade îngerul cade vestea peste mine năucindu-mă rătăcindu-mă prin sânge ca printr-o serbare conturul clatină aerul dintre oase adunându-mă casă nu poate fi decât trupul fără zidire înnoptare sau iernare nu poate fi. Cine-mi sunt călător prin serbările trupului? poate cineva așteaptă răspunsul sau poate întrebarea să fie răspuns cade îngerul din ochiul meu ca o frunză cade îngerul atingându-mă rostogolindu-mă pe cealaltă parte pe cealaltă parte cântec în preajma-mi sar! Fugărindu-mi imaginea tulburată oglindă tulburată fereastră poate eu voi urma – nașterea fiindu-mi amânată poate e timpul semnalului sau semnul pentru care voi fi cercetat: în fața zidului se oglindește condamnatul în fața condamnatului se oglindește cântecul meu în fața cântecului Șansa strălucește ca un dinte de aur! ultima dinastie a lacrimii – anul acesta a căzut într-o toamnă plânge materia și tot lacrimă coboară în propria-mi mână - Lacrima aceasta din sângele meu poate fi o lumină! Ascunsă lumină ființându-mă cade o frunză – cifra mea e-n cădere se așteaptă galbenul mai galben decât galbenul se așteaptă steaua frunzelor căzătoare * și scriu despre tine refuzând frunza toamnei ce-mi bate cuvântul așteptând un poem dar tu ești o toamnă mai roasă de ploi mai plină de sentimentul primei vânători nici nu te consider pușcă fumegândă nu poți să apeși pe violență chiar dreaptă să fie tu poți să fii o țară lipsită de arcași ti poți privi-n prieteni ca printr-o lunetă ai ochii pădure ucisă de frică și trupul o-ntrebare: - Unde-mi sunt sandalele? Roasele mele sandale în care-mi sărutam iubita! Unde-mi sunt eu? Eu în care mă-nchideam temniță fiind! - Dați-mi vă rog o friptură și o sticlă de bere am un roman în mine care moare de foame dați-mi vă rog o iubire am un vers condamnat la nefericire dați-mi prieteni numele vostru și-l voi așeza pe o stivă de lemne vine un timp când tremur de singurătate (!) ține filosofule cu nume de duminică ia totul tu nu poți fi pușcă fumegândă scriu despre tine refuzând frunza toamnei hei, hei acest pământ poate să-ți fie cochilie de melc și scriu despre tine refuzându-mă căci tu ai trezit pasărea adormită într-un veșnic poem. Monolog într-o posibilă dispoziție 1. au aflat despre cântecele mele! și s-au bucurat imposibila explicație ca un câine credincios mă urmează orbit de urmele bunului meu asasin mă urmează. Ca o noapte în care ar fi trebuit să mă nasc Eu sunt muritorul! un urlet de câine o noapte în care ar fi trebuit să mă nasc eu înainte de-a fi îmbătrânisem la cântecele mele trupul împins înspre treizeci de ani nu-mi aparține. Secretele lui nu-mi aparțin continui disecția brațului stâng (trunchiului capului membrelor) căutându-mă pentru noaptea ce încă... dar în acre prezența mea va fi obligatorie apar din spatele propriului emu spate. Ies ca dintr-o pândă. Obsesia peliculei ce-mi memorează existența înlocuiește-n mine epiderma carnea oasele și iată! Acum sângele un bot zăbălos de vițel – simt secunda mângâindu-mi celulele sistemele reacțiile la început – furios despuiam trecătorii de vârstă – - un destin pasager fără greutate un balon pe care-l umflam cu imnurile sânilor plictisiți de căutarea formei pierdute apoi – liniștit mi-am întins pe o bandă de telex părțile anatomice – ca pe un catafalc anunțându-mi sosirea subțiată subțiată de un roșu creion subțiat subțiat de un roșu creion doar ochiul meu stâng mai fiind cunosc revelația în spatele celui ce nu reușesc să-l închid gol fără sânge! fără oase! fără carne! fără epidermă inexistent rezist cu obsesia sfărâmată un gol al golului – fără contur mai întins decât respirația; decât cosmosul (o magazie a universului) simt inutilul stivuit lăzi peste lăzi baloturi peste baloturi saci peste saci un depozit de muniții păzit de propria mea inexistență aici îmi amintesc de Rugolski beat și fericit beat și dureros de fericit care se ruga se ruga se ruga se ruga: „Tatăl nostru care ești în ceruri (spun), vie împărăția ta, facă-se voia ta... vie împărăția ta, adveniat regnum tuum, komme Dein Reich...să vie, odată, fir-ar al dracului, împărăția ta fantastică, despre care numai când vorbesc mi se albesc ochii de lacrimi și de frica speranței și bat ca un puber, înciudat, cu piciorul în podea: vreau să vie împărăția ta, acum, imediat! Să se facă, odată, magica ta utopie fără de care nu mai pot...nu mai vreau să trăiesc! Ce sunt eu, o femeie de doi bani, să trăiesc din promisiuni, ce sunt eu, un sălbatec căruia să-i dăruiești mărgele și oglinjoare...ce sadic ești, ca să mă văd eu însumi în ele, numai, mereu eu însumi?! M-am săturat de eu însumi! Să-l ia dracu pe eu însumi! Vie împărăția ta...Domnule! Stimate Domnule!...” atunci mi-am amintit de Rugolski beat și fericit beat și dureros de fericit care se ruga se ruga se ruga se ruga asemeni războinicilor îmbrăcați în blană de lup pentru a fi lupi m-am îmbrăcat în Rugolski pentru a fi eu însumi pentru a primi sânge carne oase epidermă gândind! Fugeam spre noaptea în acre ar fi trebuie să mă nasc. 2. cânt: înfioară-mă singurătate! Ajunsă în fața oglinzii îți arzi tatăl pe rug pulberându-l jumătate nisip jumătate necunoscut nici o ghicitoare nu ți-a mângâiat palma degetele coardele. Nu ai nevoie de prevestire neavând trup neavând glas ține minte „F” de la fericire și privește ce-nseamnă tăcere într-o banală oglindă. În respirația ta – mai înaltă decât rugăciunea apropie oglinda de a ta pasăre și totul se va preschimba într-un mormânt deja săpat ei bine! am încă destule pietre multe cioburi vor pierde minereul atâtor înțelesuri ascunse și păzite de cristalele sticlei nici un adevăr nu ajută mai mult decât putința de a ființa a soarbe și a vărsa mișcare. Mișcare. Mișcare. Mișcare. violența a înțepat vârful unui ac eliberându-i aburul rece de la început nu a existat decât eliberare. Cu toată durerea și țipătul ei. Nimicul nu s-a născut din nimic. Necuprinderea însușindu-i numele ca fiara însângerată vizuina străină cu fiecare dimensiune înțeleasă aburul rece se rotunjea – împlinindu-se punct fiind n-am înțeles ce-i distanța linei fiind n-am înțeles ce-i profunzimea plat fiind n-am înțeles ce-i pasărea cub fiind n-am înțeles ce-i moartea și „stau în echilibru la marginea veșniciei” visându-mă Dumnezeu așa cum plat fiind mă visam pasăre am aburit timpul ștergându-l cu o piele moale eliberându-i oglinda pe care nici o piatră nu o poate sparge nici un suflet nu o poate sparge cioburile ei fiind ridurile crescute din însăși oglindirea lor privindu-se-n ea noul născut devine mult mai bătrân decât vârsta ce-o poartă; o aptă de sânge trădându-și prostia sau geniul „pe vremea când ziua de naștere mi-o sărbătoream eram fericit și nimeni încă nu murise atunci” fiecare dispărea deodată – pur și simplu – ca o iluzie stropită cu apă fără numărătoare cifrele erau atât de pașnice încât le foloseam în gospodărie în locul pivnițelor de mai târziu (...) când un singur număr a simțit lumina sângelui s-a născut înălțimea, pasărea, umbra și trupul s-a umflat! mărindu-se pe măsura mormântului său; nici o aniversare n-am mai sărbătorit înstrăinându-mi cifrele numărate adunate într-un nor peste carnea mea aprinsă de atâta mișcare golul lăsat de dispariția spiritului este cea mai perfectă ruină. The ruin taht tells us how the building was made reconstituite ruinele decapităților dărâmă în mine orbirea! Nici un ochi nu a spart gheața morții; doar cei decapitați au avut șansa privirii ei pe dinăuntru...ecoul dispariției lor ca o pată mă acoperă: fără frica dispariției îți observi dispariția fără frica dispariției îți observi dispariția! prin goluri pătrunde lumina și-n spatele ei se strecoară descoperirea – ce nu face altceva decât să constate ceea ce nu există! din orice exclamație doresc o invenție în fiecare naștere privesc viitorul stăpân ca orice naștere – deconspir universului cuprinderea și șansa de a fi Stăpânul Celor Neînțelese ca un bufon la Curtea Lucrurilor Eterne în așteptarea răsturnării tronului * înfioară-mi singurătatea! Printre lucrurile esențiale nici tu nu mai poți exista. „Întâia linie trasată devine deja măsura a ceea ce nu poate fi exprimat complet”. Fiecare explicație înseamnă totdeauna „mai puțin” și acolo unde nu există explicație neînțelegerea explică totul în spatele fiecărei nașteri crește un cimitir din ce în ce mai dezgropat mai răvășit – un laborator în care noua substanță se adună. Din amestecul de moarte și dumnezeu învăț a patra dimensiune! dar a cincea a șasea a șaptea... trenul morții / dolarii bunicii mama tatălui meu privește-n oglindă mama tatălui meu privește-n oglindă din ochi trupul începe să scadă devenind devenind mai ușor decât aerul trupul mamei tatălui meu mai ușor decât aerul se ridică cade ochiul ca un sac de nisip trupul mamei tatălui meu mai ușor decât aerul se ridică uite un suflet zburător privind în oglindă uite un suflet zburător strigam privind în oglindă uite un suflet zburător strigam privind în oglindă ochiul căzător al trupului mamei tatălui meu mai ușor decât aerul își pune degetul al gură: - Ai grijă, ai grijă Să nu spargi oglinda * cincizeci de dolari voucher cadou nr. C06589 onor agenției COMTURIST vă rugăm a elibera în contul nostru mărfuri la alegere tatăl tatălui meu închis în vagon tatăl tatălui meu închis în vagon mai trece încă prin gara Pașcani cincizeci de dolari pentru urina ce umezea buzele tatăl tatălui meu închis în vagon cincizeci de dolari pentru foamea ce apăsa tâmpla tatălui tatălui meu ce încă mai trece prin gara Pașcani vă rugăm a elibera în contul nostru mărfuri la alegere pe mama tatălui meu călătorind prin oglindă o așteaptă cincizeci de dolari să-și cumpere un tren să-și cumpere o gară Atât! vă rugăm a elibera în contul nostru: o brichetă cu gaz ... zece casete cu muzică rock un cartuș Kent...o pereche de cizme mama tatălui meu privește-n oglindă... – bricheta cu gaz mama tatălui meu privește-n oglindă... – cele zece casete cu muzică rock mama tatălui meu privește-n oglindă... – cartușul Kent mama tatălui meu privește-n oglindă... – perechea de cizme încercând încercând să oprească trenul ce încă mai trece prin gara Pașcani cade ochiul ca un sac de nisip trupul mamei tatălui meu mai ușor decât aerul se ridică uite un suflet zburător uite un suflet zburător strigam uite un suflet spărgând o oglindă! poem rătăcitor ca o zidire albă ucisă-ntre păcate se ridica o zi se cobora o noapte și au venit groparii și au săpat a moarte buimac sărea pământul buimac sărea pe spate țineau țigări în gură țineau țigări purtate și-n buzunarul hainei ucis visa un șarpe își numărau câștigul din porțelanuri sparte îl numărau în cifre osoase și uscate unul se ridică din cântec pân’ la pleoape și se-ntreba de ochi și se-ntreba departe: - Sau eu sunt mulți în fiecare parte sau știu eu să nu fiu și să nu fie moarte?! Săpau cu mâini trecute săpau cu mâini sub sape și pipăiau odihna departe de aproape cu petice în tot și tot era în toate stăteau după secunde cu lacrimile sparte stăteau lângă femei adânci și bucurate dar îi răcea căldura și-nnebuneau la șoapte veneau poate din greieri veneau din libertate în vis bătea o cruce pe fluturii d e noapte Ca o silabă pusă furnicilor în spate lopețile urcau albii deasupra apei aveau ochii porniți aveau ochii departe săpaseră fântâni demult trecând prin sate unul se ridică din cântec pân’la pleoape și întreba de ochi și se-ntreba departe: - Sau poate eu sunt mulți în fiecare parte sau știu eu să nu fiu și să nu fie moarte - Hei! Mintea pe unde-ți bate? Ce stai cu mortu-n brațe parcă ar fi o carte! Azi dăm pe secărică tu ai avut dreptate cu morții noștri toți poți învia o moarte! Și-n buzunarul hainei ucis visa un șarpe și întreba de ochi și se-ntreba departe. moștenire pentru sancho panza răscolind rufăria nopții aproape albită de ziuă își cheamă scutierul: - Animalul răpus se întoarce. Lancea mea devorându-i puterea i-a fost sfat și părinte vezi bine cel ce pândește nu înțelege rana vindecată de moarte. Inima este o junglă – o fiară-ncolțită sângele – un asfințit! Scrie: „Rochia lungă întrece ispita crucificând privirile despuiate. Mâlul ochiului bănuie glezna bănuie coapsa și sânul – dorind apăsarea Rătăcirea vă poartă d e mână arătându-vă totul oferindu-vi-se! Apare ea neînțeles de curată să descopere securea și pata” scrie: „Respirația ca o fiară sălbatică sperie femeia sprijinită de marginea țipătului - ” prima mărturie depusă în favoare necesară dosarului penal pentru a te cunoaște m-am spălat cu apa în care ți-ai oglindit chipul a doua mărturie depusă în favoare necesară dosarului penal - Unde-ți naști pasul ochii-mi devin pietre încinse mâna de abur - Ochiul tău prin carne-mi trece trans-orient-expres cu ferestrele deschise cu pasagerii gripați - Doamnă de pielea ta voi ascuți pumnalele să te simt zbătându-te! a treia mărturie depusă în favoare necesară dosarului penal - Pianul a fost răpit! (pianistul continua recitalul neluînd în seamă acest mic amănunt și fiecare pasăre / îi părea un pian) * vânătorul pândea stolul înalt primul pian a fost nimerit! trăgea să-i apară claviatura din suflet Marele Nume ridicându-se întrebă: - Cum vreți să încapă tot zborul într-o singură pasăre? și fiecare pasăre / îi părea un pian cunoștințe despre natură la marginea cuvântului începe prăpastia domnișoară îți ofer brațul și ochiul din care-ți poți face o parașută printre noi și prin noi liniștea bate din palme apreciind eventuala tăcere a lucrurilor serioase domnișoară ce știi despre curgerea râului dar despre familia gasteropodelor despre scurgerea fluviului despre familia moluștelor despre scurgerea mării și a oceanului despre melc ce poți mărturisi? pe marginea cuvântului îți ofer brațul și ochiul. Domnișoară descheie-ți spaima doar la primul nasture să-ți văd suspinul întins ca un șarpe în jurul sânului false scrisori de dragoste 1. ce înghesuială pe sânii tăi mușcați de admirație treceai la braț cu numele meu fluturându-i silabele (steaguri albe de capitulare) nebănuite sentimente erau arestate în noaptea ta ireversibilă multe tulburări au fost descoperite cu alfabetul ochiului ce-ți mai silabisește glezna din întoarcere 2. studiai la pian în localul fostului tribunal unde copil fiind îmi urmam tatăl de câte ori avea un proces la pian procesele deveneau mai profunde mâinile tale condamnau mâinile tale apărau sufletul dezbrăcat și tuns de pe banca acuzaților(!) 3. ți-am vorbit despre lucruri mărunte despre corabia nebunilor și încă o dată despre van Gogh ochiul devenea o-nchisoare în care urmele pașilor semănau foarte mult cu privirile țin minte am întâlnit apusul prin tălpile goale din nou ți-am vorbit despre lucruri mărunte despre van Gogh corabia nebunilor când trupurile noastre părăsindu-ne falsificau răsăritul 4. în tăcerea lui Bach am auzit lacrima întreținând între gene un hohot de râs un hohot de plâns prețul biletului îmi oferea căderea-n sângele tău sângele alb sângele negru la pian continuai recitalul mâinile tăiau în cariera de suflete următoarea piramidă auzul mă străbătea ți-am întâlnit lacrima întreținând între gene un hohot de râs un hohot de plâns! treisprezece Înțelepți devorând un poem mă prelungesc pe tot cuprinsul în trup îmi cade cerul boreal încep să cred cum îndoiala prin oameni ține loc de sânge încep să cred înțelepciunea stăpânului de a fi sclav I. Călăii scumpă doamnă aveau o inimă de fecioară. Ba mai mult: aveau trup de fecioară. Vă imaginați cât mister poate ascunde o glugă și câtă cruzime. II. Domnii au întâietate. (Doamnele sunt deja otrăvite) III. Prefer leii – viermii mă-nspăimântă! IV. Inima dumneavoastră doamnă seamăn cu ogarul meu: aceiași canini, același lătrat, aceleași labe. V. – Pădurea din zona aceasta este o pădure virgină. - Și pădurarul? - Are doi copii și o capră sălbatică! mă prelungesc pe tot cuprinsul în trup îmi cade cerul boreal încep să cred acum îndoiala prin oameni ține loc de sânge încep să cred înțelepciunea stăpânului de a fi sclav soarbe ochiul meu imaginea atâtor femei soarbe ochiul meu ca un cal înăsprit de o sete nestăpânită în ape cosmosul dintre două trupuri vârsta ascunsă – dezlipită de carne VI. Colonelul întreba cine poartă vina armatelor decimate. Muribundul privea înspre el: - ‘colo Nelu ! VII. Fiți oaspeții răpostaului! VIII. Industria, domnii mei, are ceva din Shakespeare și altceva din cele necesare IX. Monolog “La ora aceasta cuvintele-mi dau interviuri La ora fixată dantura îmi va zâmbi fotogenic La ora anunțată umerii vor suporta sobrietatea fracului La ora propusă trupul va conferenția despre morală Iartă-mă nu-ți pot acorda nici o secundă scumpa mea Viața Particulară!” X. Ochiul în cămașă de noapte traversa încăperile trupului și toți servitorii exclamau: - Am văzut o fantomă! soarbe ochiul meu imaginea atâtor femei soarbe ochiul meu ca un cal înăsprit de o sete nestăpânită în ape cosmosul dintre două trupuri vârsta ascunsă – dezlipită de carne înainte de-a fi mănăstire femeia a fost infinită studia la pian în localul fostului tribunal unde copil fiind îmi urmam tatăl de câte ori avea un proces la pian procesele deveneau mai profunde mâinile ei condamnau mâinile ei apărau sufletul meu dezbrăcat și tuns de pe banca acuzaților XII. Cântecul lebedie cheamă corbii la masă! XIII. Faceți cărțile …domnilor tipografi! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate