agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-03 | |
PREA MULTE DIMINEÞI PENTRU O SINGURÃ ZI
(Răscolind după cei acoperiți de vârstă ca de mormânt / mi-am găsit primii mei blugi, tăiați de milițianul de cartier) 1. (Piața Publică a Orașului a fost blocată cu mașinile Detașamentului de Pompieri. Tulumbele și-au ocupat poziție de tragere. Ferestrele celor două hoteluri ascundeau oameni în poziție de tragere. Anumiți trecători au luat și ei aceeași poziție de tragere. Într-o asemenea extraordinară, fantastică și senzațională încordare, femeia în roșu, cu pălărie și tocuri, cu șoldurile în funcțiune și sânii dați în balansoar, a transformat întreaga poziție de tragere într-o "tragere cu ochiul", prelungită mai apoi în fatala "tragere de timp", mult mai periculoasă decât "tragere la măsea". Astfel s-a ratat începerea Revoluției). Am început să cred cu totul altceva despre poemul nescris despre strigătul înghețat / rămas în fața cuvântului eram singura șansă de-a ieși din păcat singura șansă de a duce iubirea la tâmplă înspre trupul ce-n mine-și tăiase uscat nu privirea-napoi îți salvează memoria dacă glezna femeii este templul iubirii ochii plini de răsuflarea întoarsă la mal orbiți mă priveau negăsindu-mi poporul pe cine să conduc dacă nimeni nu se află în urmă dacă nici în față nimic nu se află cămașa de noapte sub care orizontul respiră poate fi un popor... subjugat de poemul nescris înspre larg ochii mei pietruiau o cărare apa mării se trăgea într-o parte supusă ca mulțimea condamnată de-a trăi doar în vis prin golul sub care orizontul respiră poemul nescris mi-a pătruns în silabe eram ca un pântec din care-a pornit Ilustra Mea Singurătate 2. (Toate ferestrele au fost ocupate. Fiecare perdea avea ochii larg deschiși. Cele mai sensibile își țineau draperiile trase. Strada dădea în clocot. Spumega. S-au scos toate rufele murdare. Era o hărmălaie de nedescris. Milițianul de cartier s-a dus la milițianul de oraș să-l întrebe dacă au și ei voie să-și scoată rufele murdare. Au mers împreună la milițianul de județ. Aici mulțimea a început să-i dezbrace. Orașul duhnea a groapă de gunoi, a groapă comună, a cine sapă groapa altuia, cade el în ea.) Ajuns pentru fiecare atât cât ține nevoia cât poate păstra îmbrățișarea-ntre trupuri fără mirosul furtunii, fără fierul revoltei ca o pâclă de praf odihnitor liniștea amorțise în sânge mișcarea faptele mari stăteau stivuite în beciuri în adâncuri / în cântecele pedepsei prea multe dimineți pentru-o singură zi (pentru o singură zi pierdută și ea) cu storurile trase casa plină de silabe părea o noapte uitată în veșnicie o noapte în care poemul nescris el singur începea să se scrie: 3. ("Alo, alo..." Mulțimea căuta un cal maro. În baie, simplul cetățean își freca nevasta pe spate. Ea stătea ghemuită și însingurată. Inlăuntrul ei spermatozoidul se întâlnise deja cu ovul. El nu știa nimic. O freca pe spate. Așa cum nu avea habar ce-i ascunde femeia, tot așa nu avea habar că în timp ce el intrase în apă până la cot, regimul căzuse. Fereastra din baie, închisă și aburită, urma să fie spartă pe altarul Revoluției.) Deschide fereastra / așa cum ai trage cu o veche armă durerea luminii este durerea fierului fumegând sub gene păianjenii ți-au bandajat o rană răscolindu-ți privirea / devorându-te-n gând imperiile întunericului din ochii închiși destrămate se pierd prin bucuria Nebunului orizontul îți pare ghilotina care a stins țigara pornită în căutarea scrumului" 4. (După trecerea primului val de țigani a urmat al doilea val de studenți, apoi Al treilea val, de Alvin Tofler. Clasa muncitoare venea gâfâind cu steagurile găurite. Mașinile claxonau într-un oraș în care "Claxonatul era interzis". "Nu-i a bună", spuneau bătrânii și activiștii. În beciuri, după perdele, sub paturi, acolo a ajuns siguranța noastră națională și tot acolo i-a prins Revoluția pe singurii îndrăgostiți din oraș, care, pentru a supraviețui, își închiriase patul Capelei municipale) Dă-mi voie să nu strig să vin ca un deșert fugit de-acasă cu-piramidele-adăposturi pentru frig iar trupul tău lucind să-mi fie coasă dă-mi voie să dispar ca un penel ce și-a pierdut culoarea pictând cu sânge numărul pe zar în trupul tău zidindu-mi închisoarea dă-mi voie iar să fiu o trecere prin mine spre banal iluzia de a rămâne viu dă-mi voie larg, dă-mi voie mal poemul mă atacă să îl scriu 5. (Cerșetorul din colțul "Independenței" a fost prins de vârtej. Mărunțișul milei celor fără de speranțe i-a fost împrăștiat ca un pumn de sămânță aruncat în brazdă. Din strigătele străzii încerca să înțeleagă ceva despre o anume vreme care tocmai sosise. Gata cu sărăcia, gata cu cerșetoria, "Jos Comunismul!, Moarte Dictatorului!" Acum e acum. Oamenii vor avea bani, iar cerșetorii vor deveni și ei oameni la casele lor. Așa s-a și întâmplat.) A fost legat nu de cămile de valurile timpului a fost răstignit și evenimentele trăgeau de el în toate părțile mai întâi ridicându-l peste cele ce nu săvârșise arătându-i-le într-o sinistră părere de rău apoi adâncindu-l în teroarea dezlegată la pește înspre partea Apusului apele îl smulgeau ochiul ajunse singură corabie fără stindard înspre partea Răsăritului apele continuau să-l înece până când toată îmbrățișarea și nesfârșita libertate i-au redat răsuflarea. 6. (În Piața Publică mulțimea a început să asculte cuvântări. Fiecare avea să spună câte ceva. Se scandau în cor noile lozinci. Cei mai mulți gustau bucuria fără a mai citi "modul de preparare". O consumau crudă, luată direct din stradă, de la comercianții ambulanți, aceleași persoane specializate în a vinde gogoși populației. Fiecare cetățean bucuros își făcea guvernul său, programul său de guvernare, prioritățile sale. Piața Publică a orașului devenise o reuniune de guverne reduse treptat la "executivul" Astăzi dai tu de băut!) Iubito vino iar să ne-nvârtim bezmetici doi pași pe-această lume și unul pe cealaltă trec filosofii lumii scăpați dintre eretici de umărul ce roata carului mare saltă aruncă-n mine noaptea un Răsărit de Soare stau aplecat / adânc / plecarea-mi este vie dau filosofii lumii Morții câte-o scrisoare și-n tine dansul arde și-n mine dansul scrie ca o mărgea Pământul lucește dintre sâni iubito lângă trup ești axioma lumii din talpa lor cad umbre culese de nebuni atingerea foșnește în coapsa ta surpată tangouul nopții crește îmbătrânind parchetul doi pași pe-această lume și unul pe cealaltă. 7. (Hărmălaia a dat bice entuziasmului. Animalul, domestic și pașnic până atunci, s-a ridicat în două picioare, nechezându-și libertatea de a mânca jăratec. La început s-a dat vina pe Revoluție. Clopotele de la Nôtre Dame au bătut pentru români. S-a trecut la împușcături, morți și victime nevinovate. Teroriștii au fost inventați pentru a exista un dușman palpabil. Pe atunci comunismul era peste tot și va rămâne "Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte" a românului. Furia a pus cartușele și tancurile pe foc, declanșând mascarada și Punctul 8 de la Timișoara) Departe să fim de exaltare departe de miez de arsură să deschidem ochii în Constelația Frigului și îngerului smoală să-i punem pe gură să-ncercăm a da Pământul de-a dura pe pântecul tău măsurând apoi urma și dacă la talpă îți vine măsura îți voi pune-n picioare întreagă Natura 8. (Securistul de cartier a fost prima stafie a noului regim. Cea mai la îndemână ființă asupra căreia a tăbărât furia mulțimii. Era "capul tuturor răutăților". Canalia. Începuse vânătoarea de vrăjitoare. Momeala a fost apucată. La celălalt capăt Istoria făcea {coala de conducători cu fiecare amator ajuns pe soclul unei statui. Doar iubita mea a rămas lângă pian surprinsă că "Do" de sus nu căzuse, încă.) Iubita mea albastră și concretă cât o documentație secretă am stabilit să fii adiacentă unghi de vedere sferă influentă căutător prin părul tău de clame ard infinitului pe ceafă două palme țin soarele o noapte în picioare iubita mea albastră închisoare latră un câine câinele din noi prin tine urcă ochii ispititori de goi iubita mea albastră peste zei din patrie îmi faci un buzunar cu lei 9. (Armata a început să întoarcă armele, așa cum o mai făcuse în '44. Din balcoane se striga în capul mulțimii "Armata e cu noi!" Ocupând CADA, maiorul de serviciu, cu diagonala pe el, tocmai își săpunea ochii și urechile. Mulțimea a primit vestea cu mult curaj și cu morții particulari aflați încă pe năsălie. "Dacă nu mai pușcă-n noi feciorii înrolați, cine... Doamne iartă-mă, ne crește producția de morți "de-ai noștri" pe cap de locuitor?" La această întrebare răspunsul a fost confiscat și dus în cancelarie, pentru prima ședință cu părinții celor uciși) acele arderi rotunde prin care albastru în ochi se transformă nu sunt decât prelungirile blestemului îndreptat înspre tine cum numai poemul nescris poate fi o prelungire a inimii îndreptată spre Piețele Publice 10. (Cei din primele rânduri, de la balcoane și "Case Pătrate" se felicitau reciproc pentru trenul pe care l-au prins. "Gata, demnitar m-am făcut, ministerul mă-si de viață tocită! Ceaușescu mă mai dă jos, că celorlalți nu le datorez nimic. Ei îmi sunt datori mie. Prin mine au ajuns domni". Astfel strigau unul altuia, baricadiștii, în timp ce iubita mea deschidea congelatorul în căutarea "ultimului pachet de carne raționalizată") Iubita mea în trenu-acesta ninge din ochii goi se-anunță înghețare și călătorii-și fac din bulgări sânge și tu din mine tai cercuri polare iubita mea e trenul spre nesomn două locomotive trag deodată de genele sub care stă un domn cu viața smulsă și accidentată iubita mea pe linia aceasta gările-au fost deja desființate și roțile-nvârtindu-se-au atins dimensiunea armei încărcate stai, nu-ncerca să plângi, iubita mea se vor produce-n mine avalanșe acceleratele vor deraia pe lacrima blocată fără șanse 11. (Hărmălaia, moartea și teroriștii au luat drumul Târgoviștei. Acolo s-a produs o împușcare prin spânzurătoare, scalpare, jupuire, ardere de viu, decapitare, înjunghiere. Toată furia poporului a ținut loc de judecători, evident prin cei care au ajuns primii la noul ciolan. Este poate singura măsură care, în acele momente de descătușare, ar fi fost luată, indiferent de judecători. Barajul răbdării s-a rupt, iar puhoiul nu a mai putut fi stăvilit, împușcând tot ce i-a stat în cale. Într-un respiro de țeavă fumegândă și înroșită s-a nimerit al dracului de bine momentul testamentelor cu învățătură de minte). Iubito-mi scriu pe schele poemul de adio cuvintele se clatină, pe-alocuri se dărâmă plecarea mea din șpalt îmi aburește râsul în locul meu vor sta familii de țărână încăpător cum sunt un munte de relații groparii vor săpa schimbând trei generații sicriul meu iubito să fie de metal și-n urma lui să cadă beton pentru fundații prin Marile Panouri delimitând alcovuri voi trece întrebare voi coșcovi pereții o veșnică tristețe îndoliată-n alb va transporta mașina la vărsătoarea vieții iubito marea noastră cândva un zbor de presă cutreieră odată cu mine prin structură te roagă de balada acelor meșteri mari să-ți crească-n astă noapte peretele pe gură 12. (Nici de această dată nu s-a putut evita memoria lui "A fost odată, ca niciodată..." Momentul a intrat în Istorie pe ușa din față. Ușurarea lucrului câștigat a dat voie simplului cetățean de la Alimentară să se bucure până când a fost deșteptat de ceasornic, pentru rândul de la lapte. Natura nu și-a modificat ordinea anotimpurilor. Obiceiurile au rămas, de asemenea, aceleași. Altă Mărie s-a așezat sub aceeași pălărie, încercând, la început mai greu, să se obișnuiască, să facă față, noilor onoruri. Despre Revoluție nu s-a mai auzit nimic. Despre teroriști nu s-a mai auzit nimic. Despre comunism nu s-a mai auzit nimic. Despre Dictator se spune că a fost adus în Ghencea, mai aproape de luminile rampei. Hărmălaia a dat de înțeles, ca o concluzie intermediară, că niciodată nu poți pierde sau câștiga chiar totul. Tot timpul mai rămâne un motiv pentru moarte și supraviețuire). Și toate cele ce au avut întâmplare și povestire toate înțelesurile găsitu-s-au la față și fără mască sau urmă de amăgire au scris poemul ce nu s-a dat scris cel pentru care femeia e o margine un capăt de unde se poate-apuca și se poate roti Soarele și nicidecum Pământul căci ce altceva se rotește în noi dacă nu vinovăția faptelor noastre?! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate