CÃLÃTORIE FÃRÃ BILET DE ÎNTOARCERE





Surprins, aplecat peste tine




găsește-mă surprins de ceea ce văd

fără nici o urmă de privire lăsată

pe trupul tău

asemenea urmelor lăsate în caldarâmul încins

de tehnica grea de luptă

scoasă la defilare sau chiar la război


găsește-mă surprins de lumea care mă știe

cum pot fi ținute minte

o adresă, un loc public, o bancă ascunsă

găsește-mă surprins de necunoscuții care-mi asigură anonimatul

liniștea clipei

de parcă în afara mea totul este clar

totul este vizibil, palpabil, revoltător de viu


atinge-mă cu mersul tău care mă înconjoară

și încercuiește-mi respirația, rostogolindu-mă

rostogolindu-ne ca un bulgăre de zăpadă

găsește-mă lângă gleznele tale

acel fir de iarbă pregătit să fie păscut de-mbrățișare



ars de trupurile încinse, călcat de șoaptele grele și pătrunzătoare

dar niciodată pierdut acestui poem

scris pe singura oglindă prin fața căreia treceai

din când în când

pentru a-ți contura ochii și buzele

pregătindu-te a lua forma atingerii mele





POEM SMULS DIN GREȘEALÃ DIN ȘEMINEU



nu mai alerg după tine cu trupul arzând

m-au confundat pompierii cu o închisoare în flăcări

cu prizonierii încătușați - fumegând

cu celulele reci – dogorând


nu mai alerg după tine cu trupul pierdut

m-au găsit cercetașii la marginea versului

prădat ca un tren

prădat ca o bancă

cu brațele larg desfăcute – cât să-mi cuprind părăsirea


nu mai alerg după tine - din lipsă de trup

mi-e trupul străin

oprit înaintea gestului

ca un cuvânt strigat într-un telefon cu firele smulse

ca o imagine fărâmițată de lipsa antenei

mi-e trupul pierdut printre nimicurile tale

strălucitoarele tale nimicuri ce te ajută

să-și conturezi ochii și buzele și provocarea








CREDINÞÃ OARBÃ CU BASTON DE FILDEȘ





am crezut că fiecare întâlnire poate fi

regăsirea

am crezut mai mult în cuvânt

decât în Dumnezeu

chiar și pentru că la început a fost Cuvântul


am crezut că flacăra mistuitoare

nu poate fi o pedeapsă

cum nici atingerea nu poate fi o depărtare


am crezut mai mult în necuprindere

chiar dacă îmbrățișarea

a scos din noi poemul acesta

sugrumat și orb








CREȘTERI ȘI DESCREȘTERI DE IMPERII








am încercat să-mi construiesc din tine un imperiu

uitând despre creșterea și descreșterea clipei

am încercat cu tine înflorirea

uitând despre căderile de frunze

am încercat să-mi pun fericirea pe limbă

uitând despre gustul tentant al otrăvii

uitându-mă dincolo de privire

cum luptătorul din mine

mă uită pe marginea versului

pradă ție









ÎN APROPIEREA SÃRUTULUI NOSTRU
CINEVA A PUS UN BINOCLU ÎNTORS









m-am apropiat de poemul acesta

cum doar o flacără se mai poate apropia de apă

erai pierdută-n imensitatea ochilor tăi scăldați

sau oceanele Planetei să fi fost absorbite de ei

sau poate roua

să-ți fi fost lăcrimată de dimineața aceea


oricum m-am aventurat înspre ei

chiar dacă cunoștințele mele de navigație

se rezumau doar la naufragii

doar la ceea ce trebuie să faci

în caz de înec


atunci am înțeles de ce flacăra nu rezistă în apă

de ce ziua nu rezistă în noapte

de ce lacrima ta nu-mi suportă atingerea

atunci am înțeles că de fapt

ochii tăi imenși erau bolta albastră de deasupra mea

iar lacrimile căderi de stele erau

atunci am înțeles că de fapt

malul care mă pierde de tine

era construit din îmbrățișările noastre

zidindu-ne într-o nebunească atingere

cum doar răsăritul și apusul

mai pot împreuna pe cei ce nu se-ntâlnesc niciodată


eram singuri în imposibilul nostru

lacrima ta înflorind din flacăra mea.







POMUL DE CRÃCIUN



un joc de umbre îți furase trupul

a început lumina să cadă peste noi

simțeam cum din adânc ne părăsise lutul

și-n haine ne-ntâlneam de-a dreptul goi


priveam la Pomul de Crăciun

cu globurile sale scânteinde

intram în lumea magică a clipei

când începea tăcerea să colinde


eram atât de-apropiați de pom

că acele în noi își furișau durerea

pereții camerei se năpusteau pe jos

și-n aer din lumină curgea mierea


nici nu ne mai găseam printre priviri

din Pomul de Crăciun refugiu ne-am făcut

erai o luminiță, eram un glob umbrit

eram sfârșitul care începe din sărut


CU GENUNCHII ADUȘI
CÂT MAI APROAPE DE REALITATE







pe ultima coală de hârtie

nu poți să scrii decât rugăciuni


să te rogi ca telefonul să nu-ți sune

să rămâi doar cu tăcerea cuvintelor nerostite

atotcuprinzătoare și atotștiutoare

singurătatea ta să te acopere precum un frumos ambalaj

ți-a ascuns răspunsurile la întrebările fundamentale

despre lume și viață

despre mister și lucruri banale

oferindu-ți-se sub forma ispitei

protecția maximă a secolului

un cauciuc pentru liniște ta și a semenilor tăi


să te rogi ca prietenii să-ți uite adresa

să te confunde cu locul viran din cartier

cu ultimul abandonat în gheena de gunoi


să te rogi pentru băieții de cartier

pentru fetele de cartier

pentru mamele de cartier mult mai îndurerate

decât le-a fost durerea nașterii acestora

mult mai îngrijorate pentru ei

decât au învățat ele ce este o grijă părintească



să te rogi să nu te tulbure cu nimic sfârșitul lumii

atâta timp cât lumea ești tu

iar cea de dincolo de tine nu poate fi decât o mare aglomerare

o mare harababură, o mare înghesuială în care

fiecare încearcă să se privească cum arată în ochii aproapelui

ai vecinului care-și omoară capra să-ți facă în ciudă

să te lipsească de reacție, de obiectul tradițional al muncii cotidiene

să-ți dea voie să te mai ocupi și de tine

și de singurătatea ta ajunsă un fel de băiet de cartier

cu nopțile date peste cap și pline de gel

și plină de cercei și de tot felul de cuvinte sacadate


să te rogi pentru șoapta care de mult a asurzit

pentru gestul de a te primi înapoi acasă

de a-ți reveni la poemul părăsit și hăcuit

cum doar pruncii mai sunt aruncați înaintea nașterii

sau chiar și după aceea.

să te rogi pe ultima pagină să nu uiți ce-nseamnă

această despărțire de silabe

acest pas înapoi necesar privirii

acest vers în spatele căruia mi-am pus toată agoniseala

pe tine, cuvintele și nebuniile noastre

să nu uiți că între două silabe este loc pentru toți

pentru tot ceea ce s-a spus

dar mai ales pentru ceea ce încă nu s-a spus

dar mai ales pentru această lungă tăcere.


și dacă nici un sunet nu te mai găsește

dacă nici o rugă nu te mai cuprinde

roagă-te pur și simplu

căci oriunde te-ai afla

rămân rătăcitor prin tine.
CLIPA DE GRAÞIE ÎN ADIDAȘI





ți-ai învățat pașii să țină minte pe de rost alergarea

să fugă înainte ca inima ta să exclame

și nu ți-ai dat seama

că la fiecare revenire rămâneai mai subțire

și nu ți-ai dat seama

că la fiecare îndepărtare rămâneam mai subțire

într-un târziu, de atâta alergare

erai mai mult eu decât tine

eram mai mult tu decât mine

și atât de străini cu noi înșine

și atât de stăpânitori împreună.
ȘOAPTÃ ZIDITÃ ÎNTR-O SECUNDÃ DE NOPATE





atât a fost să fie

și poate ar fi fost mai mult

dacă nu te-aș fi întâlnit

și poate ar fi fost mai puțin

dacă nu mai fi întâlnit

nebunia de a fi împreună a fost să fie

nebunia de a exista într-o lume nebună a fost să fie

refuzul de a părăsi cuvântul asediat a fost să fie

arderea poemului pe trupul tău a fost să fie

și poate ar fi fost mai mult

și poate ar fi fost mai puțin

dar ce mai contează ce ar fi fost

când de fapt ceea ce este seamănă atât de mult

cu nașterea și cu moartea, cu viața de zi cu zi

cu strada, revoluția, cu ultima frunză uitată de cădere

a fost să fie atât cât să ajungă

pentru acest poem mărturisitor

cât să ne ajungă din urmă

trupurile noastre povestitoare

de iubiri nemărturisite






































Cu spatele la mine coborai în oglindă





din epiderma ta am încercat să-mi fac ascunzătoare

să-ți intru pe sub piele mi-am dat noaptea peste cap

transformând-o într-o serioasă zi de lucru

într-o nebunească poveste de dragoste


pe spatele tău am început să-mi zidesc poemele

în formă de templu

și clopotele tale pe dinăuntru băteau

a vecernie, a rugăciune, a iertare

și-n mine Soarele ținea discursuri despre nisip, trupuri și mare

chiar dacă noaptea ajunsă-n miezul zilei

încerca să-și ponteze ore suplimentare























O biserică cu sânii dezgoliți




obsesia clopotelor s-a oprit între sânii tăi

acolo unde toate privirile se adunau

cum de fiecare dată în jurul evenimentelor

se adună o mulțime de gură cască

cum în trecut

lume multă se dădea în bărci

se învârtea în lanțuri

fără a-ți neglija zvâcniturile


acolo unde mă așezam între două iubiri

să-mi scriu poemele sociale

singurele scrieri ce-mi invocau aglomerația sânilor tăi

ca fiind necesară întocmirii listelor cu revendicări






















Privindu-te dintr-un copac supus tăierii




dacă pântecul tău nu ar fi

centrul Universului

atunci nimic nu și-ar mai găsi

echilibrul – totul ar fi prăbușire


nimic din ceea ce am ajuns să fim

nu ar mai mișca tremurul sub atingerile noastre

nu ar mai produce iubire din respirația confiscată la vamă

din geamantanele contrabandiștilor
































Fără cuvinte, în vârful degetelor




aici mă opresc cel mai des

cu mâinile sub formă de treierătoare

strângând roadele fructului interzis


există o dimensiune a lumii

care se naște și se oprește aici

chiar dacă mișcarea coapselor tale

este în stare să provoace lumea

de la nevinovatele ieșiri în stradă la revoluții.






























Interzis cuvintelor sub 18 ani




undeva ascunzi semnul dezlănțuirii

dar și al apropierii malurilor

a tot ce este materie surprinsă în mișcare unduitoare


sau poate fi fântâna

din care nașterea își astâmpără setea

și noaptea


































Întoarcerea din oglindă după o noapte albă




dacă glezna nu ți-ar despărți talpa de coapsă

atunci sigur eu ți-aș fi gleznă

sigur eu aș fi unduirea mersului tău înspre mine

așa cum și tu poți fi

poemul meu călător

pe acest drum al trupului fără de întoarcere

care cu fiecare recitare devine mai mult al tău

decât a mai rămas să-mi aparțină.