Cade ceru-n suflete, iubite,
murmurând descânturi dulci de dor,
tremurând a frunzelor mistere
și-nvățându-ne ce nu-i ușor.
Umbra soarelui ne-ncununează
inimile pline încă-adânc,
lumea-ntreagă iar se minunează,
Dumnezeu coboară pe pământ.
Vino iar iubite la-ntâlnire,
vino și-ai să poți pleca zburând,
luminând cu dragostea-ți finitul,
vino și-am să te păstrez mereu în gând.
Pașii noștri urme de-ntrebare
cu răspunsuri spuse-n buze dulci,
emigrând ca pasări călătoare
ne vom pierde-n raiurile-adânci.
Cade cerul peste noi iubite,
ca o pătură în nopți prea reci;
nu să ne topească cade cerul,
doar ca să ne-ascundă de porunci.
Și intrând la Dumnezeu în casă
– am învățat ce n-o să mai uităm,
cade cerul, cade, nu ne-apasă
și nici nu ne pare foarte greu!

Infinitul este taina noastră,
iar destinul ni-l dă Dumnezeu!