Îmi pregăteam cu fiecare pas ieșirea aceea din scenă
fără nici măcar să știu că pe undeva mi se promisese o rentă viageră
mi se oglindeau degeaba balustrade atinse de marginea surâsului
ce păcat mon ami, ce păcat că scriem încă despre și cu sânge
îmi vorbeai despre lumi reale atinse în pripă sau doar numai născute
mâinile mele deveneau (penru a câta oara?) aceeași praștie
și trăgeam
și trăgeam ca și cum ar fi depins o întreagă viață de asta
mă lăsam într-un genunchi în fața unui altar nevăzut
spunându-ți că numai azi anii au rotunjimi desprinse din sete
că poezia e doar felul meu de a-ți vorbi despre vise
că unii m-ar include într-o anumită categorie care începe cu pre post sau dacă
eu mă includ de bunăvoie în oglinzi povestibile
îți aud vocea în seri îmbrăcabile în pluș
vocea îmi devine un intrument simplu, decantabil
ai mai întâlnit desigur destui care să aibă vocea ca un fel de mâna
Atunci oare de ce mai răsar luni incomplete?
cuvintele au întotdeauna culoarea mâinii care le săruta
o altă epocă aceeași reverență...tăcerea
bucuria e un copil damnat, nimeni nu mai poartă evantaie
azi
În fața mea stă un copil tăcut ca un munte
sunt proprietar de mâini degeaba
mai am doar câteva priviri
aleg somnul și pijamaua albastră
mă vor lăsa să adorm
din milă
celelalte
Îmi vor minți strigătul
îi vor căuta dimineața
hai să ne găsim
dacă ar fi
dacă s-ar povesti
dacă s-ar putea
dacă ar...ceva
fata de prin flori
băiatul din zori
care nu mai este
fata din poveste
rana de ar fi
eu aș mai minți
numai să mai stea
Doar să fie ea
ca și cum ar fi
de nu aș fi fost
nu mai are rost
numărăm doar anii
case și dușmanii