Din mari asezări de lumină
si oameni
am cunoscut urma umedă a fruntii
cu osul cicatrizat de himerele contemplate
în altarul eterului
Vântul aprig mai sufla pe la spate
iar penumbra se prăvălea
în amintiri dubioase
vesnic peregrine
Cine mai rătăcea pe atunci timpul
O oameni nu asteptati solul neîntors
căci lungi stoluri de destine
se prăbusesc când îsi încheie drumul
cu o zi mai devreme
Nici frământatele gânduri
nu lăsati să mântuie noaptea
Mereu voi sunteti capătul orei nenăscute
Si iubirea doar prin voi încolteste