Ecuația în care m-am născut
Mă sugrumă-n lanțuri în vidul spațial,
Ca un banal caracter din trecut
Din zâmbetul unui viitor paradoxal.
Madonă, dulce fată, te invoc, luceafăr,
Stea dulce și iubită a sufletului meu!
Și nu-i ca mine nimeni mai teafăr
Când îți șoptesc în creștet că nu sunt Dumnezeu.


Ascultă un iz poetic lapidar fără elan:
"La litere flămânde răspund cu rime reci";
Păgâni or să-mi asculte versul veteran
Căci scârba cea de toate artă fi-va-n veci.
Robind în veșnicie, cuvinte calde, grele,
Își duc abisul dalb atrase de magneți,
Þipând o șoaptă din vremurile mele
Pierdute-ntre tavane goale și pereți.


Cinstirea ta, madonă, e cântul izbăvit
De cetățenii limbii ce vocea au pierdut.
Pe când erai în lume eram un pedepsit
Dintr-o falsă existență fără de trecut.
Pe când erai în lume luceai atât de vie,
Vener al lui Avraam religios și dulce,
Îndrăgit de stele și pierdut în feerie
Ca glasul tău apus care deșart se duce.


Ascult-a ta izbândă, pur înger de cristal,
Iubește-mi neștirbirea ce m-a adus aici.
Alungă tot din mine, tot ce am real,
Fă-ne un vis himeric, închipuiți dar mici;
Să fim unul singur, un singur chip aș vrea,
O literă de aur tipărită în pânze,
O liră întregită numai pe steaua mea,
Ce vine din madonă, dintr-ale sale buze.


Fecioară emerită, pentru tine nu-s cuvinte,
Pentru tine am ajuns călcând pe limbi
Într-o oglindă a unor adevăruri preasfinte
Ce mint că-n alte vremuri ai să te schimbi.
Ah! Doar de-aș putea anii să ți-i zugrăvesc
Într-un perete cu icoane de cleștar!
Dar tu ești în mine și dacă te slăvesc
Ne-am preschimba traiul într-unul mortuar.


Îți întorci privirea spre-ale mele orbiri,
Te simt pe limba mea dar nu te țin,
Mi te strecori prin piele și-n cârcei te-nșiri
Penetrând dulce vasul meu sangvin.
Cască-ți urgia și umple-mi gâtul gol
Cu-albine, cu fluturi și cu-al vieții odor,
Mănâncă-mi sufletul copt și incolor
Lăsându-mă-ntr-o baltă roșie de-omor.


Amorul mi-este reversat, difuz, anemic,
Rațiunea-mi devine nestăpânită;
Iar printre corpuri din noroi, din întuneric,
Venerata mea madonă-i lin zidită.
Ai vieții trandafiri încet gura-mi astupă,
Îmi cerșesc viespi de marmură și albe cruci,
Pietrifică neantul cu gândiri de după...
Madonă, madonă, tu vii, dar când te duci?




Ființă preaslavită, pleacă de-aici din clești!
Nu ai ce căuta pe acest pământ ateu.
Dar înainte de-a pleca vreau să-ți amintești
Cum îți șopteam în creștet că nu sunt Dumnezeu.