m-am trezit dintr-o dată într-un oraș de aer
contururile lui semănau cu câte un cuvânt rostit în grabă
noi îl construiam cu fiecare respirație împrumutată timpului
era cochilia noastră unde ne retrăgeam după vreo luptă inutilă
limitele neclare permiteau întotdeauna mai mult
ne era foame de ceva nou am fi renunțat la aer pentru apă
dar în lumea noastră supraacvatică apa este un lux

din ce în ce mai des
orașul de aer se transformă în abur