Azi, dimineață când m-am trezit, ploua
cu strofe veștede, căci norii își plângeau aburii morți
pe pervazul ferestrei mele,
într-un ritm monoton,
ș-atunci am privit pe masa de lemn: dezordine,
cărți necitite, foi scrijelite cu versuri smintite,
încât mi-am spus: ”trebuie sa-mi fac ordine în suflet”.

Era însă un strop ce nu-l știam palpabil,
dar m-a atins potolit de vântul din afara mea
”e toamna care ne va schimba fețele”, mi s-a spus,
e toamna uitărilor, cu goluri între versuri,
apoi, am încercat să-l joc pe idiot
doar câteva minute,
dar cântecul ploii îmi deconspira scena începută,
ș-atunci am ales s-ascult cum tace
cum face pași repezi spre trupul meu decapitat de-o amintire
și am îmbrățișat gratuit chipul unei femei,
nascută în asfințitul verii,
și m-am întrebat: ”oare o pot construi din nou în brațele mele?”,
după care am părăsit-o în centrul meu,
și am reluat scena seara,
cum reluam de multe ori vara pe străzi întunecate
la ore critice când sărutul era amețitor.

Apoi m-am întors cu spatele la ploaie, la toamnă,
la femeia ce picura iubire în centrul meu
și mi-am zis: ”toate acestea îmi înalță sensul”,
după care am căutat un pat să dorm câte un pic,
râdeam alergic, era prima zi în care n-am murit.