agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-21 | | în ultima sa zi, Valentin a fost așa ca și cum nu mai trăia nemijlocit o idee: toată dimineața subliniase cu creionul în registru numele femeilor ce I-au spalat picioarele lui Iisus și le încercuise doar pe acelea ce începeau cu litera M, băuse cafele după cafele și gin din potirul sfînt, trăznind de la o poștă a sudoare de cactus înflorit, după care se trezi că este pe jumătate înăuntru și pe jumătate afară din textul ce aliniază geografic interogațiile despre sinele dedicat imateriei – dar poate că nu text ci lumină era matricea acelei matematici ce se deșira în mintea lui obligînd-o la contemplație – și, da, mai observă apoi cum vocea i se lăsa privită dintr-o dată cum un nud roșu ascuns într-un squar deasupra căruia răsună Mazurka în a-Moll de Chopin, iar nu mult după aceea, din gîtlejul unui țiuit, înregistră cu astuție faptul că amintirile lui mirosind a mosc ca și arhivele akashice tîrzii se găseau de mult în afara corpului pe care, în cîteva ceasuri lungi, îl împături cu grijă, îl netezi pe la rotunjimi ca un doctor ce caută cu suprafața nehotărîtă a palmelor o izbucnire la viață a anomaliei, apoi îl puse lîngă tomberon, gîndind că poate cineva, în grabă descălecînd dintr-un personaj nou în distribuție, îl va îmbrăca odată și odată în fuga mare, pentru a intra în rol și a relua lucrurile, în joacă, exact de acolo unde le întrerupsese Dumnezeu în tot acest timp, pe strada Edgar Quinet, pîlpîia speriat ochiul unui cal înhămat la căruța cu coviltir a nopții de care se șterseseră bine tălpile tuturor trecătorilor și în jurul căreia roiau cu rîvnă, îndreptîndu-se către Capșa , studenții bătrîni de la Arhitectură, încă aflați în căutarea secțiunii de aur ce desparte limita de intuiția limitei iar strada gîfîia odată cu fulgii ce nu se puteau așterne dar eu ? de unde știam eu că toate astea au un rost, în timp ce mă întorceam din miezul lumii fără chef și alegeam la întîmplare un zid prin care să văd anatomia subrealului printr-o conștiință magickală? eram și sus, eram și jos, și niciodată îndeajuns de departe nu eram, cum nici îndeajuns de tînără spre a începe ceva ce părea deja terminat, născut din nenăscut și gata să irumpă în alt loc, același fără timp, eram golul stors din nimic spre a fi cuvîntului picătura de Yod și Teth și poate că de aceea încă m-a mai găsit totuși cineva în scînteia inițială, umpleam cu poame verzi mormîntul gol și nu eram acolo pentru nimeni, cînd peste toate așterneam un vis ca o pernă psihică dar cum să denumesc ceea ce n-am aflat în timpuriul trup de frupt și nu pot înțelege nici astăzi, cînd sînt cuvînt și nu mai sînt ? și încă se schimbă ceva în mine, dar cine să mai știe care a fost ultima zi a lui Pablo ? ei bine, cu Pablo nu a fost la fel și nu știu nici acum dacă nu cumva dintr-o pură abstracțiune matematică, pentru că el nu avea suficiente falange pentru foamea de sunete a pianului său nărăvaș în seara concertului, el nu avea destule mîngîieri care să așeze în trup ființele mici aruncate direct în stradă de un clopot în implozie, el nici măcar nu știa că fiecare sunet este expresia unei stări prin care trupul se descotorosește de Univers și prin care oul se sparge de ascuțișul întîiului gest cabalistic, dar el știa de bună seamă cum să cheme amintirile acasă uti-uti-uti ca pe niște rațe pestrițe ce mătură cu burta lor plină de muzică mațele pămîntului, umplîndu-le cu semințe tinere de susan împărătesc e știut acum că, într-o seară care semăna foarte mult cu cea în care un mayaș foarte sărac inventase roata numai și numai pentru ca sărmanul lui băiat de cinci ani să se joace cît e ziua de lungă printre țancurile reci de munte, Pablo se așeză la pian, hotărît să pună tot atîta lumină cît și umbră pe fața netedă a copilului și atacă primele măsuri din Mazurka în a-Moll de Chopin, cînd deodată observă că singurul lucru care poate crește între alte două lucruri distincte este un sunet pur , sau mai bine zis un cuvînt autist, din acelea care te țin, cu coaja lor tare, departe de miezul dulce fremătător și e sigur că abia atunci, furios că energia gîndului său se materializa în cuantele cu care Dumnezeu ne pipăie pe toți, făcînd sentimentele să cedeze rudimentar în fața numerelor mici, Pablo își aminti un cîntec arhaic fără înțeles, pe care îl asmuți asupra publicului ce privea la scenă ușor intrigat de faptul că cel mai mare mister al vieții este chiar prea scurta ei artă a fugii, genunchii lui Pablo dîrdîiau de frisonul ultimei lui descoperiri, o, da, vocea umană imită bine lemnul acela alb de ulm din care femeile lui Iisus storceau mai întîi apa cu care Îi spălau picioarele, din care femeile lui Iisus ciopleau apoi crucea cu care să-L hrănească și din miezul căruia, la urmă, tot femeile Lui făceau să țîșnească un porumbel cît o clară lumină secundară ce ne deșteaptă la vis în tot acest timp, pe strada Edgar Quinet, căruța pîntecoasă a nopții fusese jefuită și imediat bătrînii studenți de la Arhitectură coborîseră în ea fără veșminte, cum într-o fecioară primordială cecitatea sau poate doar esența profundă a eliberării prin ascultare, născînd, în fond, acel punct unde se intersectează toate locurile geometrice ale corpurilor ivite din adulmecarea mîniei, iar unii spun că dedesubt ori poate deasupra pămîntul gîfîia odată cu fulgii ce nu se puteau așterne (se auzea desigur și foșnetul de pergament pe care îl scot cuvintele cînd, vid fiind, nu pot face rău vidului decît punîndu-i în chip pic de lumină) și oare cine în timpuriul trup de frupt s-a legănat la începuturi, de nu-i mai pot afla nici numele, cum nici harul, deși tot eu păream să fiu de mii de ori pînă astăzi, cînd sînt cuvînt și nu mai sînt ? oare aici să fie strada Edgar Quinet cu adevărat, ori doar o vamă de trecut din subceresc în neatingere de prezent ?, mă întrebam pășind de-a lungul fasciculelor mnezice ale copilăriei ce închid trauma în cuvînt și cuvîntul în cochilia spartă a unui nivel mental populat cu circuri părăsite, sau este doar viața Bardo ce mă ține în radianța rătăcitoare din Șase Lokas, cînd fiecare știe despre sine acele teribile detalii pe care n-ar fi trebuit să le afle, de bună seamă, decît mult mai tîrziu, cînd la Tot se va fi întors, reîncepînd persoane dinainte știute și neștiute ștergeau imaginile prin care cei doi bărbați, strîns îmbrățișați în fața frontierei, se priveau intens, cu irișii vopsiți în alb de Qumran, de-a lungul căruia feminitatea nu se putea așterne, cu glasu-i de oglindă, cu firea ei de ciob; între Pablo și Valentin crescuse o totală ascultare a uriașei păsări care i-a și inghițit pînă la urmă ca pe un îngrășămînt mistic ce făcuse ca starea de nevinovăție să nu se înfiripe niciodată, și oare cui în timpuriul trup de frupt i-am deschis ochii la ceea ce avea să vină, dar nu-l pot afla nici azi, cînd sînt cuvînt și nu mai sînt ? erau atît de albe diminețile în care nu bănuiam că sînt tot eu cea care desenează liniile ce surpă știutul neștiut al uimirii: de fiecare dată, desigur, era ultima oară cînd sosise vremea să merg singură oriîncotro m-ar duce zvonul ce vine din Qumran *** Blog Angela Furtuna |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate