RABBI

( TITLU DE REZERVÃ: FLOARE DE CENUȘÃ )




poate că am venit degeaba la tine,
poate că scaunul harului e ocupat de mirosul de femeie
în zdrențe rămas de la întemeierea lumii între vămi,
iar eu tot nu înțeleg de ce în vremurile din urmă
poporul mă hăituiește
în timp ce eu tînjesc după desăvîrșirea cerută de cugetul tău, Rabbi,
cel care mă iubești ca pe un ciob de cer
și mă ții în lumina ochilor tăi
cum o cămașă de forță peste
înfățișarea adevărată a lucrurilor

și stau în palma Dumnezeului celui viu și ilustru
încăpînd toată în confuzia cosmogonică de după înălțare,
și sînt pusă ca priveliște în mijlocul ocărilor
în plumb de cuvînt hipnagog
și stau de vorbă cu vocea ta, Rabbi, gîndind la fel cum
orbecăiesc prin plaur alveolele liniștii,
și mănînc miez de nucă în timp ce îl așteptăm
cu toții pe fratele Timotei să schimbe tectonica visului
în text de cenușă, iar eu atîta te rog, Rabbi, să-mi arăți
cum trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit,
ca să nu fim depărtați de ele ca de o muzică ce nu ne aude,
căci m-am trezit într-un interval discontinuu
ce nu leagă lumile de lumi ci de rostul cuvîntului,
cînd nu e nici ieri, cum nu e nici azi și cu atît mai mult
nu e mîine

sînt un copil bătrîn născut de o mamă în lanțuri,
nu pot păși decît prin praful semantic prin care ajung
la mine răcoroasele priviri ale ostaticilor
în timp ce adunarea îngerilor Abelé mă scade din tikun
cu ascuțișul colților cu care ne crestam, în copilăria
iluziei, articulația pumnului și ne sugeam apoi unul altuia
din rană seva amară pe care mai tîrziu o scuipam deasupra
Suișului Adumim,umplînd valea cu păduri de portocali

tu ai iubit neprihănirea, Rabby, și ai urît nelegiuirea,
tu ai dus pușca la ochi și ai ochit bine, lupul acela
avea o carne cu gust de ceață și ne-am înfruptat amîndoi
din discursuri și imagini și m-ai lăsat să mă satur de semn,
dar apoi ai arătat cu degetul în direcția mea, explicînd
pietonilor surprinși de noul val la intersecție că
un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva
dela Domnul , căci este un om nehotărît și nestatornic
în toate căile sale, da, firea de duminică a omului
e sprintenă iar florile de cenușă umplu lumea cu chipuri,
eu văd în fiecare zi cum soarele răsare din fîntînă și apune
într-un obraz de femeie făcută din bărbat cu gust de cenușă
Eva Adam Set Enos Cainan Mahalaleel Iared Enoh
Metusala Lameh Noe Sem Ham Iafet Canaan Gomer
Magog Madai Iavan Tubal Meșec Tiras Așchenaz Rifat
Togarma Elișa Tarșiș Chitim Dodanim Cuș Mițraim
Put Seba Havila Sabta Raema Sabteca Șeba Dedan Nimrod
Ludimi Anamimi Lehabimi Naftuhimi Patrusimi Casluhimi
Caftorimi Sidon Het Iebusiți Archiți Siniți Arvadiți Temariți
Hamatiți Elam Asur Arpacșad Lud Aram Uț Hul Gheter Maș
Șelah Eber Peleg Ioctan Almodad Șelef Ațarmaved Ierah
Adoram Uzal Dicla Obal Abimael Seva Ofir Havila Iobab
Avram Nahor Lot Sarai Milca Haran Terah Reu Serug Lya
Elam Maș Amada Agnita Iurin Zamir cu toate semințiile literelor


de dragul întîiului Kaddish de taină mai stai cu mine, Rabbi,
altminteri voi trece ca floarea ierbii de la un Dumnezeu la altul
deși voi fi grabnică la ascultare, înceată la vorbire,
zăbavnică la mînie, iar vineri seara, cînd vom polei acoperișul
Templului cu melancolie, va veni din nou Aaron cu carul plin
de rodii și vom rînji amîndoi cu gurile însîngerate
la statuile despuiate din fața Palatului Culturii, iar Aaron
mă va apuca de plete și mă va tîrî printre florile de cenușă
arătîndu-mă consumatorilor de semne și de litere, strigînd:
stăruiți în dragostea frățească, și nu dați uitării primirea
de oaspeți, căci unii, prin ea au găzduit fără să știe
pe îngeri, dar nu vă uitați cu bunătate la această femeie,
cîtă vreme poartă în pieptu-i preludiul nopții acum, la sfîrșitul
veacurilor ce iar au început spre a nu sfîrși vreodată



eu voi fi ceasornicarul de mentisme, ca întotdeauna, Rabbi, și voi rosti
răspicat auditoriului că este abia ora patru fără cinci și că
oricine este liber să mă cunoască așa cum sînt, fără formă
și fără apetit pentru halucinație, de la cel mai mic pînă la
cel mai mare dintre ei, dar încă nu vor înțelege că testamentul
meu poate fi un poem în care Aaron aprinde ultima candelă



privesc în ochi floarea de cenușă, în fiecare zi ea îmi arată
chipul altui evreu care mă alege drept loc de jertfă,
ascult rumoarea trupurilor ce ard în memoria zilei de mîine
și în cîntecul meu de roabă abia înfiripată din bereșit,
floare de cenușă din floare de cenușă, shoah din shoah,
pesah din pesah și floare de shoah risipită în pesah

arată-mi-te în floarea de shoah, Rabbi, căci încă nu am
părăsit desăvîrșirea cu gestul prin care trupul iese din
cămașa sugestiei de a fi vinovat de absența milei, și
cocoșii vor cînta la intrarea în cenușă a ființei imaginare,
dintr-o dată vom ști cu toții, și viii, și morții
și îndurații, și neîndurații, și slabii, și bogații
că acela este mirosul de floare de cenușă și shoah
că acela este gustul sîngelui de vițel sau de țap sau de
legămînt uitat, iar tu ne vei spune, Rabbi, de ce
vei stropi cu sînge cortul și toate vasele pentru slujbă
inaugurînd un centru difuz de mîngîiere ce nu alină

poate că am venit degeaba la tine, dar încă îmi fac culcuș
în floarea de cenușă și îmi ascund în disimularea isihiei
adevărata înfățișare, așteptîndu-l pe cel fără de închipuire
care este în lume dar nu vine de niciunde spre a începe, în timp
ce tu, Rabbi, vei culege floarea de shoah știind că după Lege
aproape totul este curățat cu sînge; și fără vărsare de sînge
nu este iertare și nici receptacol de terapie a durerii

dar cine oare ar vrea să-i fac loc în moartea mea ca într-un sac
de dormit pentru doi? și cine mi-ar înscena mie accidentul
ce învie partea hemoragică a cuvîntului? cine mă va purta
pe brațe prin albia înghețată a florilor de cenușă cu care este
presărată calea de la Crăciun la Înviere prin shoah?

sfîrșitul de săptamînă va trece repede, ca și ultimul mileniu
în care tu, Rabbi, mi-ai curățat cugetul de faptele reci și
mi-ai adus mintea în punctul cel mai însemnat al celor spuse
și încă mi-ai arătat că Aaron nu e de mine și nu e de ieri,
cum nu e de azi și nici vorbă să fie de mîine, el are putere
numai asupra păsărilor intrate în odihna ascultării,
în timp ce tu m-ai hrănit cu carnea cețoasă de lup
și cu cuvîntul viu și lucrător, mai tăietor decît orice sabie
cu două tăișuri, mi-ai luat odihna și m-ai îmbrăcat
în pielea de foc a strigătului, acum eu culeg strugurii și
îi așez în coșurile pîntecoase, iar vinul începe singur să
boncăluiască în arterele mele în graiul insomniei,
dar tu vii seară de seară în ospeția gîndului, Rabbi,
și mă ademenești în mirul iertării cu care glăsuiește
sîngele hipermnezic vărsat la nașterea utopiei

deoarece chipurile lucrurilor care sînt în ceruri
au trebuit curățate în felul acesta, a fost necesar ca și noi,
proștii, să ne prefacem că intrăm în ceruri fără grabă, astfel:
Aaron înainte, cu vechea lui pălărie în mîna dreaptă
mototolind sfios borul picat cu căcăreze de porumbel,
iar eu mai la urmă, cocoșată, înnodînd în batistă legile
mele ce înscriu pe inimile îngerilor numere de deținuți, înaintînd
pînă la iconul unde te-ai ascuns, Rabbi, ca un cuvînt care pătrunde
pînă acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și
măduva, judecă simțirile și gîndurile inimii

și a fost clipa cînd, iscînd embrionul de verset din
matricea amniotică, egal cu tine însuți și cu plăsmuirea
celui ce se înfruptă din tine, ni te-ai arătat în sfîrșit, Rabbi,
gol și descoperit, cu pielea ta albă de evanghelist, cu ochii
roșii, poate de la neon, poate de la camera de gazare, oasele
tale îi desenau durerii un trup amoeboidal, pentru că nici o
făptură nu este ascunsă în El mai mult decît încape inima ta
în cuvîntul Lui, și ne-ai spus, mie și lui Aaron, împuținați,
să luăm loc și să așteptăm iscodind nevăzutul după un semn,
căci n-am venit prea tîrziu, cum nici prea devreme, ca să ne naștem

Angela Furtuna - Poesie



în "Poemian rhapsody- Cartea Donei"

(RABBI - floare de cenușă)
p. 71 - 75.


***
Blog Angela Furtuna