Marin Mincu – mentorul free style


Deseori am întâlnit femei care, datorită consistenței vârstei și a fizicului, sensibilizate firesc, veneau la serviciu cu buchete de flori, posedate de o atitudine importantă, pentru a sugera indubitabil colectivității de acolo că mai există cineva pe lume care ar putea să mai facă în ceea ce le privește astfel de gesturi sociale. Nu aș vrea să cred că vocația de cenaclist a domnului Marin Mincu își are drept premisă vreo intimitate asemănătoare.
Mai degrabă, cred că, într-adevăr, reputatul critic, poet, traducător, filolog, hermeneut, istoric literar, promt și bun polemist etc. să-și fi dat seama, avându-l ca model, cel puțin din această privință, pe mai circulatul Nicolae Manolescu, că unui critic literar îi crește cu atât mai mult importanța, într-o literatură sau cel puțin pe la terasele unde se chivernisesc consumatorii cu impresii despre sine, cu cât acesta este legat de existența sau, mă rog, “descoperirea”, unei generații, în interiorul căreia să-și dovedească sprijinul și utilitatea.
Nici măcar nu considerăm că acest tip de poziționare să aibă vreo consistență de natură imorală și nici nu credem că literatura trebuie neapărat judecată în relație cu moralitatea, cu etica sau cu alte moravuri. Dincolo de siguranța valorii, totul este interpretabil și, deseori, deloc interesant pentru noi.
În România, există o viață culturală destul de bogată, deși cam fără evenimente majore. Așa că una dintre bucuriile pe care le poți avea, de rezervă, este comparația cu alții, un procedeu foarte confortabil în două situații: când te consideri bun, dublat de un spirit îndeajuns de puternic, reprezentări care ne sunt la îndemână, sau când ești nebun, neânțelegând neapărat din această a doua variantă conotația ei medicală, nici vorbă, ci doar lucrurile care se cam întâmplă cu literatura vremurilor. Literatura care se practică acum, în cea mai mare parte a ei, este un exemplu de exact cum nu trebuie să se scrie literatură. Dar cui să-i mai spui? Când scrii degeaba, se consideră, acum, că ești modern. În trecut, aplicarea acestei tehnici te lăsa pe margine, într-o prelungită zonă de așteptare, după cât îți era de consistentă răbdarea, sau în funcție de câtă îngăduință aveau unii, mai de soi, față de tine. În schimb, în zilele noastre, nu se dorește deloc să se înțeleagă faptul că modernitatea nu înseamnă ocolirea calității. Cine nu poate atinge un nivel de performanță este obișnuit să nu-și conștientizeze insuficiența și respectivul alege, degrabă, tocmai negarea performanței. Trist este că mulți pricepuți încurajează această ieșire dintr-un complex, devenit complex cultural, unica devenire....
În schimb, dacă domnul critic, cel care face obiectul sinteticei noastre intervenții, nu ar fi cu adevărat important în literatura română, atunci și concluziile noastre ar fi fost cu mult mai simple și chiar de o natură mai precisă...
Mai exact, de vreme ce chiar noi înșine susținem că domnul Marin Mincu există, singura problemă rămasă în discuție ar trebui să fie existența acestei generații. Cu tot ceea ce se înțelege de aici: unitate stilistică, paradigmă culturală, că tot îi place cuvântul, proiect comun, ...asemănare. Nici măcar nu seamănă... Pentru că nu au în ce să se asemene.
Personal nu cred în existența acestei generații, deși este bine, constructiv, că se vorbește despre ea, aceasta fiind și singura șansă pentru ca respectiva generație să capete viață... Dacă tot există biologic. De ce să nu fie de ajuns acest lucru? Prin sine însuși... Evident, în acest mod se pot construi câte generații dorești. Poți să începi chiar și cu seriile de la grădiniță, ca nu cumva să-ți fure altul proiectul. Dar poate că va prinde ideea-program a domniei sale, după multele încurajări de tipul celor pe care le-a făcut pânâ acum, cu destul succes dar și cu destule eforturi, supărări, timp afectat, în care s-ar fi putut studia despre fenomene literare. Eu cred că nici dumnealui nu i-ar conveni să rămână criticul generației care nu există. Este o titulatură pe care o găsesc mai potrivită decât aceea din titlu, dar nu are un caracter îndeajuns de sumativ în ceea ce-i privește postura. Ori poate că domnia sa nu a sesizat, deocamdată, că marile eforturi pe care le face, deși îl aduc în prim plan, prim planul este unul mărginaș. Poate că nu și marginal, în conotația culturală a termenului, destul de perimată.
Știu că tot ceea ce pare să existe, trebuie să poarte un nume care să identifice o aparentă noțiune. Dar, privind cel puțin generația anterioară celei despre care se bate șaua de pe crupa lui Euridice, mă refer, firește la Generația ’80, pot spune că aceia aveau măcar un organ mai specializat pentru poezie, spre deosebire de majoritatea celor de acum. Și nu înțeleg de unde obsesia pentru cuvântul “generație”, când putea să i se spună, simplu, “grup”, un termen care are destulă prestanță și chiar o tradiție în literele din România. De pildă, “grupul paradigmatic Euridice”... Și care, pentru că nu se poate ridica în picioare, va face varice.
Recunosc oricând, chiar și când nu sunt bine dispus, că, în cazul în care m-ar întreba cineva priceput, puțină literatură a găsit dumnealui pe acolo, strecurându-și zâmbetul, electricitatea gândurilor și poate chiar și mâinile printre organele tinerilor, deseori exhibate în varianta lor nedecalotată. Totuși, această atitudine, ca desfășurare, este de toată isprava, apropiată, zic eu, de spiritul și de acea disponibilitate sufletească a părinților pustiului... Dar pe cuvânt că nu știu dacă va reuși să facă scriitori din unii “aurolaci” de pe acolo, toată gama nenorocului genetic.
Rareori pot asemui în literatura noastră o astfel de vocație, precum cea a criticului nostru, o astfel de îndârjire. Și dacă ar fi să uit, pentru moment, de toate, i-aș reproșa cel puțin lipsa unor criterii de selecție. Sunt aproape sigur că din această șleahtă, unii, posesori de sensibilități diverse, vor fi scriitori credibili, dacă nu și sunt deja, prin demersurile criticului, vreo șase, șapte dintre cei care l-au frecventat și au devenit euridici. Am această convigere și îi voi numi pe aceștia cu un alt prilej, până atunci le urmăresc și traseul, și trădarea, pentru că, indiferent de cât vor fi fost de sprijiniți de către domnul Mincu (am să revin cu asta, într-un text intitulat Cum se fabrică un scriitor), îl trădează continuu pe frazeorul afectat, fără nici un fel de responsabilitate și recunoștință. Nici față de dragostea, nici față de eforturile dumnealui. Ori poate că ei nu înțeleg nici demersul...
Personal, cu o astfel de armată, aș cuceri orice cătun. Știu ce zic, am cunoștințe militare cu ajutorul cărora pot clasa oricând un ofițer de carieră. În plus, le-aș spune și lor despre posibilitățile pe care le au, adică le-aș oferi o miză, dacă nu se pot considera în acest mod pe sine... Deși par că se ocupă inconștient cu literatura.
Oricum, gestul de a-i ajuta pe tineri, nu mai luăm în discuție motivele, după ce posibila natură a acestora am sugerat-o mai sus, rămâne cel mai frumos din literatura română de după zborul, de pe Comitetul Central, al lui Nicolae Ceaușescu. Valoarea acestui gest, cât și reprezentarea pe care o va avea depind, din păcate pentru tumultuosul critic, doar de progeniturile cărora le-a dat drumul, la grămadă, lăsându-i să se ducă precum chinezii la război, prin cenacluri, plus o antologie.
Marin Mincu și-a lăsat, ca un îndrăgostit care nu are ce face, în seama lor această devenire programată, mentor donquijotesc, după cum îl arată firea, după cum îl arata și fața, mai ales în vremea tinereții, când s-a poezit puțin.
Eu cred că dumnealui știe, totuși, ce se întâmplă cu adevărat. Nu poate fi suspectat de nepricepere și nici de cinism, sau poate că este un tip care preferă hazardul... Precum marii creatori de istorii greșite. De aici încolo, chiar nu-l mai costă nimic.
Pe cuvântul meu că m-ar interesa ca generația respectivă să existe, aș fi direct interesat, dar să mai așteptăm...
Meritul Cenaclului Euridice, în ceea ce mă privește, a fost unul imens. Am putut să-i aud rostind pe unii dintre cei mai importanți scriitori ai României. În rest, fie-mi iertată vehemența, dar, sub Marin Mincu, Euridice a devenit, ocazional, o ștoarfă. Chiar și dacă numai dintr-o politețe. Am cunoscut astfel de persoane, cărora nu le făcea plăcere să refuze... Mai toți dintre protejații și protejatele criticului au descoperit, cu bucurie apolinică, existența puțelor, cel puțin a celor proprii, și au început să le cam introducă, chiar așa, convinși fiind de ambele lor funcții, prin poezia și proza pe care găsesc de cuviință să le practice. Evident, dacă nu luăm în calcul varianta în care aceștia doar atâta pot, este o preocupare nefirească, nefiind omologate respectivele săli pentru astfel de observații, masaj sau întâlniri unde se face terapie de grup, prin rostirea unor cuvinte scârbavnice sau prin prezentarea în detaliu a unor obligații fiziologice.
Pe de altă parte, printre emulii vulcanicului, la masa de lectură sau în sală, am privit tot felul de ciudați, o variație de suferințe, așa cum am mai zis, mulți încruntați, mulți afectați, respectându-se, abuziv, pe sine, tineri de douăzeci și un pic de ani, purtând pălării largi, fumând pipă, convinși de gest, pe treptele scărilor de la Muzeul Literaturii Române. Numai bastoanele de venerabili eu nu le-am văzut, dar îmi iau niște rezerve, ar fi putut să fie lăsate după ușă... Am mai putut privi și tot felul de grațioase care se lăsau asaltate, cu discrete ori anonime oftări, pătrunse de către critic și audiență în poetica lor intimitate. Destul de rar am întâlnit poezie acolo, dar nici nu am avut vreo consecvență, prezența mea fiind numai secvențială.
Pe una dintre viitoarele scriitoare, văzându-o îndeajuns de frumușică (cu prezența câtorva, sincer să fiu, eu am fost de acord, pentru că multă vreme am crezut că domnul Marin Mincu nu are prietenă... și mi-am spus: fiecare, cu argumentele, ofertele și abilitățile sale...), aș fi pus și eu mâna. Ca să jur că va face o carieră din acea disponibilitate pentru pozie, că va mai împrospăta percepțiile bunilor cititori. Iar acest gând mi-a mai fost pe ici, pe colo înduplecat: ocazional, am putut asculta și literatură destul de conturată. Numai că, din păcate, aceste autoare erau mai puțin frumoase, un semn firav că domnul Mincu își putea găsi, din când în când, liniștea...
Necesitatea organică de a epata , deja proverbială în breaslă, și-a aflat cel mai confortabil spațiu. Și poate că acest cenaclu nu va muri pentru că a venit frigul și s-au subțiat rândurile între labilii bucureșteni, constituția nepermițându-le să se deplaseze prea ușor prin ger, ci cred că Euridice va muri doar atunci când Marin Mincu nu va mai avea în fața cui să se impună. Lucru destul de complicat!
De la confrații mai vârstnici am aflat că simpaticul meu critic fu violent pe vremea tinereții. Așa că, în cazul în care dorește să mă provoace pentru vreo confruntare, accept, cu mănuși sau fără. În aceste vremuri de mare cumpănă, există și un astfel de cadru, chiar televizat, la PRO TV, emisiunea Stele Verzi, în care pestriți reprezentanți ai artei muzicale de la noi se bat sau mimează această socializare. Cât credeți că mai e până când nivelul cultural din televiziune și politica economică a postului vor putea să facă pasul înspre lumea literară? Pentru că eu cred că aceasta ar permite jocul. Să fim serioși, vremurile sunt aproape! Am putea să fim împreună niște pionieri în acest subdomeniu al televiziunii... Când spun asta, mă gândesc, în primul rând, la domnul Mincu. Dacă douămii-iștii îi ratează proiectul? Salvator, pentru notorietatea criticului, am putea să propunem producătorilor acelui succes de piață o atare confruntare. Marin Mincu și cu mine, mergând împreună la sediul din Pache Protopopescu. Dacă vi se pare puțin deplasat, vă spun că eu l-am văzut, în acel cenaclu, propunând lucruri și mai șic.
Spuneam mai sus că fără mănuși..., dacă rețineți. Aș fi de acord numai pentru că potențialul meu adversar, pe care, de altfel, îl sesizez ca pe un spirit solid, dincolo de orice stimă de breaslă, l-a refuzat de trei, patru ori pe Valentin Tașcu, atunci când acesta și-a exprimat dorința de a citi pe cistocelul lui Euridice, pe vremea când se promova mișcarea guru-lui în “Ziua”. Motivul refuzului, explicat mie de către critic, a fost atitudinea degajată a clujeanului, nemarcată de importanța momentului și a mizei uriașe. Tașcu i-ar fi spus: „În miercurea cutare, am niște probleme prin București, aș putea să vin să citesc atunci...” Răspunsul fusese: „Mai vorbim... Se rezolvă.” Iar, altădată, la o discuție telefonică, am aflat de la Valentin Tașcu faptul că fusese chiar programat, alături de mine, după cum îi ceruse machidonul... Venit în București de la Cluj, V. T. a fost surprins negativ, cred eu, să citească afișe pe care erau trecute cu totul alte nume.
După ce am scris rândurile de față, la o singură zi distanță, m-am întâlnit cu simpatia mea la Târgul Gaudeamus. După câteva cuvinte, însoțite de un zâmbet de pokerist, și cu o accentuată delicatețe, bine primită, de ce să nu mi-o recunosc, domnul Mincu mi-a făcut cadou o carte,... Marin Mincu, Generația 2000, antologie, Editura Pontica. Sensibilizat, răspunzând unor invitații care m-au învins, exact ca pe o femeie, prin constanța lor, adică își făcuseră dovada..., am acceptat să citesc în cenaclul Euridice. În plus, ca un pișicher, mi-a și spus că ar vrea să închidă cenaclul cu mine, așadar voi fi ultimul...
Acasă, am zis să arunc o privire înspre colegii mei. Aveți idee cum își începe Marin Mincu lucrarea? – “Dincolo de invocarea gratuită a prezumției de generozitate, această antologie e un argument substanțial că Generația 2000 există.” Nu știu de ce, dar mă simt dator să citez asta, deși nu dă bine în economia și în rostul articolului un astfel de final. Mult succes, domnule Mincu, în alcătuirea antologiilor! Într-o altă intervenție, am să vă explic care sunt premisele unei generații literare.
Și, după încă o zi, m-am întâlnit din nou cu dumnealui (tot vine într-o instituție de specialitate, în bătătura Muzeului Satului, calculează, din cap, și completează niște rubrici, cu mare afecțiune), și mi-a mai dăruit o carte, Avataruri de tranziție, fără autograf, spunându-mi că, zilele acestea, și-au anunțat câțiva cunoscuți intenția să antologheze, din nou, generația... Adică să i-o fure, ce să ne mai ascundem după gesturi editoriale... Printre aceștia ar fi Cristian Tudor Popescu, Petru Romoșan și Alexandru Mușina. Acum, este singurul lucru care ne-ar mai trebui nouă, românilor, să se fure o generație literară... Ar fi ceva mai mult chiar și decât o revoluție, după cum zic unii, părerea lor. Dar eu nu știu dacă proiectele despre care am spus au în vedere aceeași generație 2000, a domnului Mincu, sau poate că o alta... Fiecare fiind cu puii lui.
Recitind acest text, înainte de a-l încredința nemuririi, am observat că este cel mai lipsit de vervă dintre toate textele mele de gen, rămânând doar cu o tentă polemică, pierzându-se, deseori, inclusiv din punct de vedere stilistic. Și asta numai datorită unei simpatii care a diluat sugestia, rănită, pe alocuri, de o indulgență umană.
M-a cam supărat purtarea criticului față de amicul meu de la Cluj, via Târgu-Jiu. În realitate, noi cam semănăm în tentația de a disprețui, uneori. Însă eu mă lupt continuu cu acest titanism, pe când domnul Marin Mincu își hrănește spiritul cu el...
Revenind la subiect, pot spune: după cum văd eu că bat vânturile devenirii, înseamnă că, dacă tot vor mulți să existe un astfel de concept, al unei generații, până la urmă, va exista... Și dacă va fi așa, să ne fie cu iertare, meritul, în acest caz, este numai al lui Marin Mincu, mai mare chiar decât al autorilor înșiși... Cel puțin a crezut în tineri, și-a făcut timp pentru ei, a pus la punct pe unii, în fața altora a fost obligat să cedeze, învingându-și condiția și arhitectura,ca Ștefan cel Mare în sala tronului regelui Cazimir al Poloniei. Poate că i-a și ameliorat, făcându-i, atât cât a permis situația, coparticipativi. Ce este, este. De ce să vorbim?! Deși nu are legătură cu dumnealui, aș mai putea să-i spun încă un lucru: toate formele de comunism sunt greșite.
Mai rău, în România, nimeni nu vrea să-și asume nimic. După ce trece moda, sau timpul impunerii ei, vechile opțiuni sunt respinse ca niște boli rușinoase. Și mai toți devin farmaciști.
Am sa va tin la curent.

Calende, nr.1, 2005
"Origini/Romanian Roots", nr. 1-2-3 a.c., p. 71