Nu vreau să-mi distrug profesorul, omul care mi-a deschis ochii spre creație în Ieud; n-am de gând nici să intervin în credințele Domniei Sale. Personal, sunt acum cât un milion de tone de TNT iar asta nu mă amuză deloc. Petru Dunca, omul care mi-a pus pixul în mână și mi-a spus: SCRIE!, l-a luat la pieptul său pe Eugen Ovidiu Chirovici, un ins care nici măcar unor întrebări de tip jurnalistic nu le poate face față. Vin să contest lucrarea profesorului Dunca (pe vremuri, în Ieud, copil fiind, am trăit următoarea întâmplare: eram în pauză la școală, eram clasa a VII-a și profesorii dădeau și ei cu piciorul într-o minge din plastic, pe terenul asfaltat, când Nicu lui David, copil de-a șaptea, ca noi, i-a zis: “Tovarășu Dunca, dați mai ușor cu mingea!”, iar “tovarășu” a replicat: “Da ce, ai purtat cu mine opincile de te dai tovarășul meu?”, iar Nicu a tăcut mâlc, Nicu așa a fost învățat de-acasă, să aibă ținută de lider, Dunca Petru era directorul școlii din Ieud, funcție pe care nu trebuia, conform normelor metodologice PCR, să o ocupe). Atunci, în sinea mea, m-am simțit răzbunat, nu era Nicu lui David cel mai tare din parcare; atunci nu, dar azi e primar în Ieud.
Altceva vreau să spun, însă: profesorul neînfricat, luptătorul puternic, frumos și blând, cel care ne-a promis nouă, tăntălăilor din clasa lui, din Ieud, că va aduce un pick-up și ne va pune cântecul “Guadalajara” (era profesor de geografie; nu a venit cu acel cântec, deși am visat câteva nopți numai junglă amazoniană și Matto Grosso), omul ordonat și echilibrat – a sucombat ideatic în fața unui Eugen Ovidiu Chirovici. Mai mult, s-a extaziat în fața cărții sale numită, în sandrabrowniana, pavelcoruțiana limbă românească, “A doua moarte”, o carte fără valențe literare apreciabile, comparabilă, aș putea spune, cu romanele lui Florin Horvath, care și el are oareșce grade în atât de oculta (și ocultata!) masonerie.
“O deschidere hermeneutică asupra iubirii și asupra morții” se numește (i)responsabila incursiune a profesorului meu prin scrierile unor Jacques le Goff (Omul medieval), Herman Hesse (în treacăt fie spus, mentorul meu a omis “Lupul de stepă”, fascicol tipărit în România lui Ceaușescu în același volum cu “Jocul cu mărgelele de sticlă”, dar scuze, poate a prins altă ediție, de parcă atunci un Hesse ori un Joyce aveau parte de un al doilea tiraj!), Umberto Eco (ce paradox!), Rene Girard (ascunzându-se subtil sub observațiile lui J. Delumeau), aprinzând focul de paie numit M. Foucault (ca să nu aducă în discuție un Nicomah, par example) – în ipoteza că îi va cădea cu tronc acestui Ovidiu ce spune undeva: “…Este Baal, demonul pustiului și cel mai mare din Infern, de care însuși Lucifer se teme, cel care primea ca jertfă copiii, singurul demon care se hrănea cu sângele și inocența copiilor(…)”. Orice om (a)normal (spun “a” pentru că cei ce studiază și citesc sunt prin definiție “a…”-orice în lumea plină de bani, pistoale, droguri), poate remarca abandonul Bibliei ca punct de reper cel puțin interesant în această ciorovăială martinică (vezi volumul lui Chirovici, pentru a afla cine e Martin) . Unde am mai întâlnit noi manifestări de tip “Baal”?, nu cumva în Biblie, când Dumnezeu îi cere unui tâmpit să-și ardă fiul pe rug? Ba da. Așa că Dumnezeu este, conform gândurilor mele, prin extensie, un Baal sau, mergând mai departe cu raționamentul, amândoi sunt una. Până la urmă am putea sugera unui cititor naiv că dreptate are și Darwin, cu evoluționismul, și Dumnezeu, cu “falsa” Lui teorie privind Creaționismul. Îmi arog dreptul de a spune și eu ceva, la confluența acestor mari gândiri numite Chirovici și Dunca, așa că îl citez pe N. Steinhardt: “Cine crede că se trage din maimuță, apoi din maimuță se trage; iar cine crede că se trage din Dumnezeu, din Dumnezeu se trage”. Acest fapt îl va durea pe profesorul meu, care crede în principiul arab: “Elevul trebuie să-și întreacă profesorul” (arab, nu latin), deși eu cu acest mare și incomensurabil specimen numit Eugen am treabă, în încercarea de a-mi salva profesorul de la îngenunchierea de tip “Omul fără însușiri” (sau “Vaporul Alb” de Cinghiz A., iertat fie-mi!), cu marea sa “operă” am de lucrat, dacă o să mai am chef.
O “Maya” scoasă parcă dintr-un clip publicitar la medicamente, îl termină definitiv pe profesorul meu care observă extaziat că prezența acesteia “seduce, vrăjește și ajunge prin sacrificial ei să distrugă întregul ținut.” Această încăpățânare nu se oprește aici. Profesorul meu, omul pe care mi l-am luat ca model, se supune unor evenimente care-l depășesc, pesemne, uitând că mai demult m-a învățat “evenimentele” și spune: “A doua moarte, marcată de talentul și vasta cultură a autorului (…)”, - o, Doamne, Baal, Zeus, Chronos, Nostradamus, George Bush, Ion Iliescu, Elvis Presley sau ce ne mai putem aminti - o cultură care exclude “Iliada”, care nici nu aduce în discuție excelenta radiografie asupra lui Odiseu (Traian Ștef) sau cel puțin o răsfoire a volumului “Erezii, controverse și schisme în Creștinismul secolelor I-XI” (Daniel Nicolae Vălean)! Opresc aici lista lucrărilor pe care i le-aș recomanda unui Chirovici plin de sine (n-am terminat cu Dvs., Mare Maestru, voi reveni!), plin și de medalii în care, personal, nu cred, și dau publicității un răspuns al acestuia (interviu, “Adevărul, 30 octombrie 2009): “(…) Vă dau un alt exemplu: Kipling, care a fost laureatul Premiului Nobel pentru literatură, a fost mason. El nu a scris o operă de o asemenea anvergură pentru că era mason și nu a luat premiul pentru că era mason. Dovadă că atâția care au luat Premiul Nobel nu erau masoni. Dar pot să presupun că, din punct de vedere al prestației sale sociale și morale, educația din lojă l-a ajutat pe Kipling să aibă acest tip de traseu. Sau cum se spune: „Trăiește în umbra compasului și viața ta va fi ferită de primejdii!“. Adică respectă un set de principii și vei fi ferit de furtuni. Asta este până la urmă Masoneria: o poartă a unui om bun care dorește, prin autoperfecționare, să devină și mai bun. Nu te ajută nici profesional, e limpede că nu poate. Dumneavoastră n-o să puteți scrie un articol mai bun dacă sunteți mason.”
Noblețea obligă, nu? Iată când va vedea românul Premiul Nobel:
“În cât timp credeți că vom avea șanse la un Nobel pentru literatură?
Chirovici: Nu e problema niciunui scriitor. Sincer, nu mă interesează, problema nu mi-o pun. Eu cred că, dacă aș face un pariu, primul Nobel pe care-l va lua România nu va fi pentru literatură.”
Nu, desigur, România va lua Premiul Nobel pentru haiducie. Iar când se vorbește de Kipling, vorbitorul ar trebui să spună ce preferă – artistul ori savantul? Pentru că nu toți românii “e proști”.

P.S. “Dumneavoastră n-o să puteți scrie un articol mai bun dacă sunteți mason.” – spune Chirovici.
Nefiind mason, articolul meu poate deveni jalnic și nepublicat, că așa vrea un Chirovici despre care, vorba românului – “n-am cuvinte”.