Poeta Victoria Milescu s-a născut la 18 decembrie 1952, în municipiul Brăila. Este licențiată în Filologie, la București, unde locuiește și în prezent, fiind profesor de limba engleză, referent de specialitate la Departamentul Aviației Civile, redactor-șef la revistele „Realitatea Românească”, „Azi”, „Ecran-Magazin”, „Universul Cărții”, redactor de carte la Editura Scripta și la Editura Nemira. A debutat publicistic în 1978 (revista „Luceafărul”), iar editorial în 1988, prin concurs, concomitent în Prier (Ed. Cartea Românească) și Argonauții (Ed. Facla, Timișoara); semnează 19 volume de autor. A publicat cărți în ediții bilingve (română-engleză, română-maghiară, română-albaneză, română-georgiană), cărți pentru copii, traduceri. Apare în numeroase – 21 în total – antologii de poezie (dintre care una este engleză-coreeană), de critică, în dicționare și este membră a Uniunii Scriitorilor din România de 17 ani.
Despre scriitura Victoriei Milescu și-au exprimat punctul de vedere: Romul Munteanu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Octavian Soviany, Aureliu Goci, Radu Voinescu, Sultana Craia, Constantin Cubleșan, Geo Vasile, Ioan Þepelea, Victor Sterom, Mariana Filimon, Radu Cârneci, Valeria Manta Tăicuțu, Florentin Popescu, Constantin Abăluță, Const. Miu, Gheorghe Stroe, Mihai Merticaru, Gheorghe Istrate, Lucian Gruia, Ion Murgeanu, Emil Lungeanu, Ana Dobre etc.
Cel mai recent volum al Victoriei Milescu fost lansat și la Pitești, cu ocazia festivității de premiere din cadrul Concursului național de creație poetică „Ion Pillat – Acolo unde-n Argeș”, 18 octombrie a.c. În această carte – cu titlul Sub steaua câinelui, Editura Tracus Arte, București, 2012 – autoarea oferă o poezie a simplității, a metaforei limpezi, cu foarte multe valențe, reușind să prezinte o lume mereu împletită și însoțită de o alta. Întâlnim o modalitate originală de a scrie – pare atât de firesc ca din gesturile noastre cotidiene să facă parte universul prin anumite fragmente ale sale: e un lucru surprinzător totuși într-o poezie a citadinului: Îi vezi mergând pe mijlocul străzii/ de sărbători mai ales/ nimeni nu știe de unde vin/ palizi sau întunecați la vedere/ privesc spre ferestrele de unde răzbat/ râsete, muzici, clinchete de pahare/ se uită în gol și nu înțeleg cum, când/ au ieșit din sistemul solar/ alungați de familie, de prieteni/ fiindcă miros a ratare, a sărăcie, a mizerie/ mor în tăcere cu inima strânsă/ de frig, de foame, asfixiați în canale/ strângând la piept șobolanii ca pe proprii copii/ se luminează o clipă/ când le apare în față/ îngerul de la ecarisajul ceresc... („Loosers”).
Fantasticul se află la tot pasul – pe stradă, în casă, la serviciu, fără să acapareze orizontul de semnificație. El apare doar pentru a ne pregăti mereu pentru neprevăzut, de fapt, pentru miracolul existenței care tinde să ne scape tot mai des printre sumedenia de detalii („Aplaudând existența”, „Amprente solare” etc.). Sunt foarte convingătoare textele care trimit la profunzimea legăturilor umane, la țesătura vieții create din iubire și din grijile pe care le purtăm unii pentru alții: Cineva îți arată carul mare pe cer/ cineva îți arată carul mic/ cineva te duce să vezi aurorele boreale/ cineva te învață să scrii, să citești/ cineva te ajută să recunoști plantele, să pescuiești/ cineva îți dăruiește iubire/ mai nimic nu poți face de unul singur... („Aerul plin de aer”).
Găsim, de asemenea, dramatism, dar și multă candoare („Casa vândută”), o fină observare a lucrurilor, capacitatea de a fi copil, de a vedea lumea prin ochii săi („Când ești mic”). Viața, în umbrele și penumbrele ei, este prezentată cu ironie amară în poemul „Musafir fără viitor”, iar „Gloria orașului cucerit” este o frumoasă exprimare a unei idei-cheie a psihologiei abisale: numai trecerea prin cavernă pregătește primirea luminii. Sunt elocvente în acest sens analizele de tip jungian realizate de Heinrich Zimmer, pe basme, mitologie, legende, în cartea Regele și cadavrul.
Sub steaua câinelui deschide o lume populată de stări și ființe evanescente, ca însăși autoarea („Căutătorul de lucruri pierdute”); omul este descris ca sumă a unor gesturi și manifestări („Câteva triliarde”) și per ansablu este văzut conform ideii platoniciene din Lysis – nici bun, nici rău, ființă intermediară între cer și pământ. Timpul este atât o coordonată a risipirii de sine („Anii tuturor”), dar există și un timp al înțelepciunii, care înseamnă chenoză, puterea de a te micșora („Fleacuri utile”).
Pentru interesanta întâlnire dintre familiar și neomenesc, simplu și misterios, redăm poemul „Tablou”, scris într-o cheie romantică: Pe la ferestre umblă moartea/ pe la ferestre crud vopsite/ se uită lung să vadă cine/ doarme sus/ ori cine-i treaz și scrie/ biletul roz cu litere de-o șchioapă/ biletul care o disculpă/ pe la ferestre umblă moartea/ subțire, înaltă, maiestuoasă/ cu trena ei întunecoasă/ peste pavajul curții mici/ aude un zgomot, se oprește/ sub raza unui felinar/ un inamic o urmărește/ de mii de ani și pas cu pas...