Miercuri 19 octombrie, s-a stins din viata, in Ploiesti, poetul Ion Stratan. Pe 1 octombrie implinise 50 de ani.
In amintirea sa, republic unul dintre ultimele interviuri pe care le-a dat, dialog realizat de noi doi in urma cu numai doi ani.


SÃ NU CONFUNDÃM MOBILA STIL LUDOVIC AL XIV-LEA CU SOARELE

(cele douăsprezece întrebări pentru Poet, într-o zi întîrziată în ea însăși dar pricinuind re-încîntarea lumii prin Poesie)



Angela Furtună în dialog cu Ion Stratan






CREDE CINEVA CÃ LITERATURA ROMÂNÃ ESTE CIRCUL KLUDSKY SAU “ CÂNTAREA ROMÂNIEI”, UNDE CINE ȘTIE CE BEÞIV DIN SALÃ STRIGÃ “SÃ-L ARUNCÃM LA FIARE” ?



Stimate domnule Ion Stratan, sînteți unul dintre optzeciștii cei mai importanți din literatura română, un optzecist care trăiește încă intens visul/ proiectul acesta literar al optzecismului ca mod aparte de a privi și face artă, nu numai ca generație. Ce se întîmplă astăzi cu un optzecist încăpățînat ca domnia voastră sau ca Traian T. Coșovei ? Vă simțiți invitați să părăsiți scena, așa cum murmură unele voci ?

-Îmi face plăcere să răspund întrebărilor Domniei Voastre, stimată doamnă Angela Furtună, cu atât mai mult cu cât veniți de pe plaiuri eminesciene în spirit și literă. Proiectul literar al optzecismului despre care vorbiți a fost unul de construire a unei libertăți interioare și de selectare a realului după acel “corelativ obiectiv” (T.S.Eliot), pigmentat cu ironie, umor, intertextualitate și “joc”. Pentru că îl amintiți pe Traian T. Coșovei, aș dori să afirm că lupta scriitorilor necompromiși politic sub ceaușism nu trebuie minimalizată. După abolvirea Filologiei, și eu și Traian am fost profesori (și ...învățători) în sate îndepărtate, am fost, personal, muncitor necalificat timp de 7ANI, pentru că am refuzat să fiu membru de partid comunist. Nu am publicat nici un volum și nu am călătorit, în ciuda invitațiilor, la festivaluri internaționale de poezie și a manuscriselor predate, între 1983 (anul apariției cărții “Cinci cântece pentru eroii civilizatori”) și 1990. Nici după 1990, de când am călătorit într-o SINGURÃ ÞARÃ, nu am cheltuit nici un leu al Uniunii Scriitorilor pe deplasări și nu am luat nici un ban la publicare pe nici unul din volumele tipărite (pe unele plătindu-le din propriul salariu la edituri particulare și de stat, de exemplu “Aer cu diamante”). Remunerația de la “Contrapunct” a fost întreruptă ani buni, Uniunea de atunci nesusținând revista unde sunt membru fondator și de unde nu am vrut să plec, crezând că până la urmă acest simbol post-totalitar care este “Contrapunctul”, cu toată istoria lui, va reveni. Pentru grupajul “Cafeaua cu sare”, alcătuit din parafraze umoristice, primeam...100 de lei, în timp ce, de exemplu, Dinescu primea pentru articolul din revista “Academia Cațavencu”...18000 de lei pe săptămână. Spun toate acestea pentru că “sugestiile” despre care vorbiți sunt probabil ale unor imbecili sterili, ale unor agramați. În 1977, când criticam (pe banii mei) în “Aer cu diamante”, poezia ceaușistă aservită, “omul nou” și Securitatea, acești tineri nu învățaseră să scrie alfabetul. În recomandarea pentru Fundația Soros, domnul profesor Nicolae Manolescu scria în 1990): ”Ion Stratan a fost, după «Cenaclul de Luni», nu numai un poet admirabil, dar și un om curajos, care nu a făcut nici cea mai mică concesie puterii comuniste”. Dacă vreunul crede că am făcut batalion disciplinar, facultatea pe banii mei (pentru că depășeam puțin plafonul, dar nu cât să îmi pot permite o gazdă în oraș, stând câte opt în cameră la cămin), munca istovitoare de salvare la cutremur, practică agricolă, stagiatură și că am acceptat statutul de muncitor necalificat timp de șapte ani pentru a nu fi membru de partid comunist, că am refuzat postul de membru al FSN pentru a nu fi acuzat de oportunism și că am fost apoi radical cu dogmatismul, naționalismul xenofob și manipularea (cerându-se chiar arestarea mea în 1992), pentru ca să mi se ceară “să părăsesc scena” la 45 de ani, ei bine, acela este un idiot incult, un cretin imoral. Eu nu locuiesc în București, deci nu stau la masa nimănui, nu iau paharul nimănui (nu numai pentru că nu beau), nu fac parte din Consiliu și nu particip la cenacluri, cercuri, catedre, burse, lecturi sau deplasări în locul nimănui. Aici e o confuzie; o carte nu este ca un canal de televiziune care îți intră în casă “pe banii tăi”. Ea poate sta foarte bine în raft. Chiar acum, când răspund la acest interviu, la TV este Păunescu-Făzănescu lăbărțat în demagogie, a cărui deturnare a naturii poeziei și a cărui aservire le criticam în 1977. Credeți că această luptă este chiar nimic? Nu solicit nici o remunerație pentru versurile publicate, am căutat să nu mă repet, iar generația ’80 din care fac parte cuprinde nume strălucite precum Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Traian Stef, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter (care este și poet), Călin Vlasie, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Ioan Vieru, Liviu Antonesei, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Eugen Suciu, Gheorghe Isbășescu, Octavian Soviany, Marian Drăghici, Denisa Comănescu, Daniel Pișcu, Alexandru Mușina, Dan Stanciu, Elena Ștefoi, Daniel Corbu, Aurel Pantea, Ion Mureșan, Magdalena Ghica, Gellu Dorian, Marta Petreu, Mircea Petean și mulți alții pe care poate i-am omis, din neatenție, pentru că termenul interviului este ...15 august. Crede cineva că literatura română este Circul “Kludsky” sau “Cântarea României” unde cine știe ce bețiv din sală strigă “să-l aruncăm la fiare”? Opinii de descreierați. Stiu că și acum este greu, din alte puncte de vedere, pentru tinerii poeți. Eu citesc toți poeții nealiniați politic, cu simpatie și ar fi culmea, după tot ce s-a întâmplat, să nu mă suporte din rea credință.

Încă de la apariție am salutat optzecismul ca pe  visul american " al literaturii noastre, adică expresia unei noi matrici care reprezenta o șansă de mîntuire printr-un anumit tip de cultură. Era, cu adevărat, instituirea libertății într-o lume de lagăr, era și resursa unei poetici ce propusese un " nou antropocentrism ". Credeți că acest veritabil model existențial mai trăiește ? Va supraviețui ?

- Problemna cu “americanismul” este nuanțată. Eu am aparținut, dacă ar fi să accept paradigma dumneavoastră, ramurii conceptuale și sintactice Poe-Wallace Stevens – Cummings – W.S.Merwin. Alții au fost “whitmanieni” și continuatori ai “generației Beat”. ”Noul antropocentrism” face parte din teoriile lui Mușina, ale cărui “Scrisori de la Olănești” din revista “Vatra”, adresate criticului Al.Cistelecan, le recomand cu căldură. Stimată doamnă Angela Furtună, noi suntem în plină putere fizică și creatoare, unii scriu și proză, și critică, și, după cum vedeți din numele citate la prima întrebare, suntem răspîndiți peste tot, fiecare cu stilul său, fiecare cu voința, cultura și opiniile sale. Cred că una din definițiile intelectualului este cuprinsă în sintagma “suferință pentru formă”. Personal, mă apropii acum de o metaforă a asociațiilor (cred eu) imprevizibile, combinate cu vechea mea sintaxă, în căutare de noi simboluri, dar cu o “nuanță” de neosuprarealism.



Ion Bogdan Lefter crede că optzecismul e doar primul moment al ( tîrziului) curent postmodern de la noi. Mircea Cărtărescu desemnează ca fiind profund creativ doar optzecismul post-modern. Mai mult, Alexandru Mușina recomandă (imperativ !)
a nu identifica optzecismul cu post-modernismul, pentru a nu-i anula caracterul novator. Care este versiunea domniei voastre ?

- Nu este de mirare că “postmodernismul” a fost pomenit la început în legătură cu arhitectura. Așa cum a cuprins spațiul de expresie american, el derivă (nu sunt adeptul mecanicismului socio-artistic) dintr-o lume în care psihologismul și interiorizarea auctorială a modernismului nu mai “prind”. Mușina, (care adesea e împrăștiat, ca toți marii poeți sau “dă cu bâta-n baltă” neașteptat, cu aluzii auirea) are mai multă dreptate. Generația ’80 (dincolo de rezerva mea față de “estetica” crohmălnicenească a lui Cărtărescu (cuprinzând și o “etică” pe măsură, cu bârfe, oportunism și grandomanie, după care face pe niznaiul) a fost și este un mozaic, un puzzle, un mixtum compositum de forme (discurs, citate, citadinism, dialoguri etc.). Fiecare cu ale lui...

Revizitînd poezia strataniană, regăsind muzicalitatea, picturalul, reflexivitatea și "ludicul în granița metafizicului" ce vă caracterizează, mi se pare că intuiesc un fir existențial cvasicontinuu ce avertizează asupra "reîntoarcerii tragicului ca marcă a unei vieți trăite sub semnul efemerului". Sub acest unghi, vă puteți livra, în acord – eventual - cu un teoretician ca Michel Maffesoli, unei poeticități care proiectează cu nonșalanță civilizația ideilor postmoderne într-o "sinergie a arhaismului și a dezvoltării tehnologice" ?

- Întrebarea dvs. este inteligentă ca și poezia pe care o scrieți și aveți dreptate să intuiți acel paralelism. Am încercat, în ciclul “Cimitirul de mașini”, care “reapare” în câteva din volumele mele, dublul impact despre care vorbiți – “tragic degradat/ epocă tehnică”.



Cîndva, i-ați criticat aspru (și pe bună dreptate) pe cei (ah, atît de mulți !) ce au alergie la sublim, cei făcuți doar să "funcționeze" și atît. Dumneavoastră nu conteniți să fiți (alchimic) interesat de acel glutinum mundi, acel aluat al lumii care făcea ca ceva coerent, adică ceva mai mult decît nimic, să resusciteze fluxul vital al forțelor de atracție. Credeți că poezia, dusă astfel pînă la extrem (căci și Mircea Eliade îndemna cîndva, nu-i așa ?, "să rămînem poeți pînă la moarte, orice ni s-ar întîmpla"), poate contribui la re-încîntarea lumii ?

- Stimată Poetă, paradoxul esențial al Poeziei este, după părerea mea, că “vorbește” în termeni “speciali” – retorică, ritm, rimă, metaforă, citat etc.- despre ceva extrem de profund al ființei, ceva de neînlocuit ca experiență a sacrului și a condiției umane.


Ceea ce resimt eu în fiecare carte a dumneavoastră, pornind de la "Ieșirea din apă"(1981) și ajungînd la "Biblioteca de dinamită" ori la "Crucea verbului" este ritmul, din ce în ce mai năvalnic, deși înșelător imobil pe alocuri. La greci, acest ritm putea fi mișcare pornind dintr-un punct fix, după cum ne asigură W. Jaeger. Să fie acesta motivul pentru care compozitorul, pianistul și dirijorul George Balint a putut scrie, pe versurile dumneavoastră, superbele lieduri pentru soprană, vioară și pian Turle I,II, III ? Cu ce v-a îmbogățit această experiență ?

- Nu știam despre această întreprindere artistică. Vă rog să mă puneți în legătură cu gentilul artist pentru a-i mulțumi și a asculta opera domniei sale.


V-am ascultat cu multă atenție spusele în interviul din iunie a.c. difuzat de Radio România Cultural. Ați afirmat acolo că, pe bună dreptate, unii dintre cei mai înverșunați prigonitori (iară nu critici) ai optzeciștilor sînt poeți ce fac parte din generații anterioare, generații care s-au bucurat de niște privilegii sub dictatură, dacă am aminti măcar faptul că apariția volumelor acestora aducea niște venituri iar distribuția acelor cărți, mergînd pînă la librărie și bibliotecile de stat, decurgea aproape impecabil. Mînată de aceste considerațiuni, am ajuns în cîteva biblioteci municipale și județene. Am găsit rar volume de Ion Stratan, de Mariana Marin, de Traian T. Coșovei ori de Liviu Ioan Stoiciu. Cel puțin în cazul dumneavoastră, după 1990 (cînd ați intrat și în Uniunea Scriitorilor) , nu există nicăieri nici un volum în bibliotecile vizitate de mine în provincie. Faptul este grav. Prin comparație, poeții șaizeciști bunăoară, chiar și cei minori, sînt etalați cu opulență în rafturi. Ce ar fi de făcut ?

- Deci, nu suntem naivi. Problema este că, pe lângă șaizeciști (eu îi detest numai pe Păunescu – Făzănescu și pe Ion Gheorghe, alături de ceilalți “cântăreți” ai dictatorului și ai partidului), cei trei optzeciști citați au putut publica între 1980-1990. De aceea cărțile lor se află în biblioteci, care achiziționau atunci ceea ce se publica, era o altă ordine, alte servituți, alte foloase...Ar fi de făcut legea sponsorizării, ar fi de făcut o lege a cărții, ar fi de achiziționat cărți necompromise, cu cotă la critică...Ar fi de premiat poeții pentru a-și cumpăra cărți (literatura vine și din literatură), pentru a călători ca să se inspire, să poată plăti un editor, să poată organiza lansări de carte...


Ați fost prieten cu Nichita Stănescu, la care intrarea v-a făcut-o Traian T. Coșovei, prezentîndu-vă drept "cîrcotaș". Mai tîrziu, în 1989, la Festivalul "Nichita Stănescu" , deși dumneavoastră, alături de Sorin Dumitrescu și Eugen Simion ați depus eforturi pentru menținerea vie a interesului față de opera stănesciană, nici măcar nu vi s-a permis să luați cuvîntul. Ce s-a întîmplat, ce a deranjat în postura dumneavoastră de a face altfel cultură ?

- Eram prin ’88-’89. Totul era tensionat. De exemplu, la Biblioteca unde lucram, puteam face o “selecție” orientativă a creațiilor tinerilor care frecventau Cenaclul Bibliotecii, dar se întârzia sine die tipărirea lor, pentru că se susținea că “Stratan bagă strâmbe”(scuzată-mi fie expresia). În ’89 am citit la sala de lectură a Bibliotecii poeme orientate deschis împotriva patrulelor de pe străzi și a întregii “atmosfere” ceaușiste. Am fost numit după 1989 în FSN, dar nu m-am dus, pentru a nu fi considerat oportunist. Voiam să scriu, să călătoresc...Comunicările mele erau despre Meister Eckhardt sau Husserl, nu plăceau...


Vreau să vă surprind cu o întrebare dintre cele mai grele, deși știu că un ludic nu poate fi surprins de nimic: ce este poezia, domnule Ion Stratan ?

- Singurul lucru pe care îl știm precis despre poezie este că nu o putem defini. Aceasta este definiția poeziei.



Presimt că din perioada cu Nichita Stănescu v-a rămas măcar acest superb "a avea un prieten este cum ai avea un înger". Aveți prieteni ? Nu vreau să par nedelicată, însă vreau să știu de ce moare sub ochii noștri instituția prieteniei, de ce ne alienăm într-o lume care pare hotărîtă să ne absoarbă pe toți sub teascurile ei civilizatoare, din care nu rezultă în final decît clonele cu zîmbet metalic ale omului hibrid de consum ?

- Am prieteni. Cel mai bun prieten al meu este soția mea, poeta Letiția Ilea. Felul său de a gândi, de a scrie și farmecul său suplinesc numărul restrâns al companionilor de idei, rarefierea întâlnirilor cu ei datorită ritmului trepidant al vieții de azi (eseistul Bogdan Stoicescu, criticul Nicolae Boaru, romancierul Ștefan Tomșa). Toți artiștii pe care îi admir, despre care am scris, pe care i-am citat sau cărora le-am dedicat versuri sunt considerați în forul meu interior prieteni. Dacă nu îi întâlnesc, spun și eu precum acel ciudat tip de german (cum îl consideră Noica) – este vorba despre Nietzsche (chiar dacă nu îl agreez total) – IUBESTE-TI DEPARTELE...Ca să vă parafrazez, acele “teascuri” numai “civilizatoare” nu sunt. Dispar iubirea, atracția spirituală și fizică în lume (și din cauza SIDA), creativitatea, înțelegerea, pacea, toleranța, bunăstarea materială prin efort și sacrificiu. Există totalitarism, poftă nemăsurată de putere, ură, nelibertate.



În pofida numeroaselor atacuri împotriva poeziei (vezi și recentele poziții ale distinsului Ion Simuț, care a depășit tușa polemicii elegante, dar nu a fost fluierat de arbitri), continuu să cred în superba poezie ce se face de către poeții români. Vă rog să-mi oferiți explicația domniei voastre la acest extraordinar fenomen (care, la o adică, ar trebui să furnizeze un produs românesc elitist de export, dacă nu ne-am lovi de obtuzitatea autorităților și culturnicilor ce duc, de fapt, politici de frînare și chiar de asasinare a oamenilor de cultură și de artă prin marginalizare, prin ignorarea productelor lor – adevărate bunuri de patrimoniu cultural național - , prin sfidarea valorii).

- Poezia este risc ontologic și aventură a expresiei. Marii poeți români (“clasicii” pe care îi iubesc, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Serban Foarță sau Petre Stoica) și-au asumat această condiție.


Știu că Ion Stratan a pus mereu accent pe inovarea propriei poeticități.La ce lucrați, care sînt proiectele viitoare și, pînă la urmă, spre ce vă concentrați ființa poetică pentru a vă continua, cu farmec, această cale a excelenței în poezia românească ?

- Schimbarea” de “artificii” ale retoricii face parte nu dintr-o inconstanță stilistică (paradigma e aceeași), ci din morala înnoirii. Acceptarea unei cărți este un efort al editorului și îmi propun de fiecare dată o alternanță apolinic/dionisiac a gândirii mele despre lume. Temele au fost simbolismul acvatic (“Ieșirea din apă”, “Apa moale”, “Spălarea apei”), misterul thanatic(“O zi bună pentru a muri”, “Mai mult ca moartea”- volum la care țin foarte mult, apărut la Editura Axxa din Botoșani, care pregătește a doua ediție, și “De partea morților”). În fine, lumina e transfigurată în volumele “Lux” și “Lumină de la foc”. Am predat volumul “Viteza vieții” la editura “Dacia” acum un an și, recent, manuscrisul “Þara dispărută” la editura “Noul Orfeu” a domnului Munțiu, unde redactor de carte este dramaturgul și poetul Horia Gârbea. Farmecul este o noțiune relativă (există un “iezuitism” al folosirii acesteia), dar seriozitatea faptului de a scrie acum nu exclude ludicul ca și categorie estetică, ci îl conține, îl depășește, cred eu, matur...



.....................................................


Despre Ion Stratan, Ion Bogdan Lefter scrie cateva randuri in presa de astazi:


"Nascut in 1955, in Izbiceni, judetul Olt, s-a stabilit din copilarie, impreuna cu familia, in Ploiesti, de unde avea sa plece in anii studentiei bucurestene (la Litere). A revenit in Ploiesti dupa absolvire, apoi a locuit iarasi in Capitala la inceputul anilor '90, cand a lucrat in redactia revistei "Contrapunct", dupa care s-a retras definitiv la Ploiesti. Cu sanatatea din ce in ce mai deteriorata in ultimul deceniu, suferind, cu dificultati de deplasare, traia singur, inconjurat de carti si de poezie. Fiinta care-i ramasese apropiata, mama sa, a plecat dintre cei vii in urma cu doua saptamani. Dupa toate aparentele, prada depresiei, fiul ramas singur si-a pus capat zilelor.

A fost unul dintre cei mai importanti poeti romani ai ultimului sfert de secol. Lansat in "echipa" Cenaclului de Luni (1977-1983), a facut figura aparte, continuand experimentele de limbaj ale asa-numitei "generatii '60". Cu o inepuizabila inventivitate, moduland surprinzator cuvintele si chiar silabele sau sunetele, a scris o abundenta poezie "metalingvistica", presarata cu formulari de o mare expresivitate. Sedus de paradoxuri si de jocurile de cuvinte, a compus, de asemenea, aforisme ironico-parodice. In ultima vreme lucra la un roman, din care a publicat fragmente in reviste. A mai facut traduceri si a fost tradus, a scris publicistica diversa, a primit premii literare. Chiar si in ultimii ani, in care suferinta il coplesea, prolificitatea l-a mentinut in atentia publicului si a criticii, care i-a comentat elogios numeroasele volume (uneori mai multe pe an). De pe urma lui Ion Stratan ele raman, cartile, si o mare pasiune pentru limbaj, pentru poezie... "

Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, a declarat ca Ion Stratan a fost „unul dintre cei mai buni poeti ai generatiei ’80“. „Din pacate, era bolnav de foarte multa vreme, dar asta nu l-a impiedicat sa scrie aproape in fiecare an un volum, pe care il trimitea din izolarea lui de la Ploiesti. Acolo statea si isi facea veacul la Casa de Cultura. A fost una dintre personalitatile cele mai calde si mai atasante, dovada ca, afland vestea mortii lui, aproape toti colegii de generatie au spus ca vor sa scrie ceva despre el in Romania literara“.


Dumnezeu sa-l ierte!

***

DATE BIOBIBLIOGRAFICE:

ION STRATAN

Ion Stratan s-a născut la 1 octombrie 1955. A absolvit Liceul “Al.Cuza” din Ploiești și Facultatea de Litere a Universității din București. A fost membru al “Cenaclului de Luni” din București, al cenaclului “Amfiteatru” și al Cenaclului “I.L.Caragiale” din Ploiești. A debutat în 1972 în revista “Amfiteatru”. A debutat editorial cu volumul Ieșirea din apă (Cartea Românească, 1981). A publicat următoarele volume de poezie: Aer cu diamante (volum colectiv, Litera, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (Albatros, 1983), Lumină de la foc (Cartea Românească, 1990), Lux (Albatros, 1992), Ruleta rusească (Cartea Românească, 1993), Desfacerea (Eminescu, 1994), O zi bună pentru a muri (Pontica, 1995), Cântă, Zeiță, mânia...(Cartea Românească, 1996), Mai mult ca moartea (Axa, Botoșani, 1997), De partea morților (LiberArt, Ploiești, 1998), Apa Moale (Albatros, 1998), Celebra specie umană (antologie, Helicon, Timișoara, 1999), Oameni care merg (Premier, Ploiești, 1999), Crucea verbului (Paralela 45, Pitești, 1999), Zăpadă noaptea (Ploiești, 2000), Biblioteca de dinamită (Cartea Românească, 2001), Jocurile tăcute (Călăuza, 2001), O lume de cuvinte (Limes, Cluj, 2001), Spălarea apei (Eminescu, 2001), Biserica ploii (Editura Fundației “Gheorghe Cernea”, Ploiești, 2001). În 1998, a publicat la Editura Bibliotecii “Nicolae Iorga” din Ploiești volumul de aforisme paradoxale Cafeaua cu sare. Volumul Ruleta rusească a fost tradus în limba franceză (La roulette russe, Ed.Royaumont, 1995). A publicat poezie, eseuri, critică literară, traduceri, publicistică politică în majoritatea revistelor literare din țară și în reviste din străinătate. Este prezent în numeroase antologii de poezie din țară și din străinătate (Franța, Anglia, S.U.A., Serbia, Canada, Macedonia, Germania). A primit mai multe premii, dintre care: Premiul “Nichita Stănescu” al Fundației “Nichita Stănescu”(1990); Premiul pentru literatură al orașului Slobozia (1993); Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993); Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995); Premiul “Frontiera Poesis”, Satu Mare 1999); Premiul “Marin Sorescu” la Festivalul Internațional de Poezie “Europa KM 0”, Sighetul Marmației, 2001; Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (2002); Premiul “Radu Enescu” al revistei “Familia”(Oradea, 2002); Premiul “Dafora” la Zilele revistelor din Transilvania și Banat(Mediaș 2002); Premiul Asociației Scriitorilor din București pe anul 2001; Premiul Fundației “Constantin Stere”, Ploiești, 2003. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al ADELF(Association des Ecrivains de Langue Française). Fost redactor-șef adjunct al revistei “Contrapunct” a Uniunii Scriitorilor din România.



***
Blog Angela Furtuna