PE JUMÃTATE, FAC CRITICÃ LITERARÃ DE PARCÃ AȘ FACE SPIONAJ












Angela Furtună în dialog cu Mircea A. Diaconu





REGRET MULT CÃ NU POT FI EU ÎNSUMI OPERA MEA ADEVÃRATÃ





Stimate domnule Mircea A. Diaconu, sînteți cel mai important spirit al unei generații de critici care nu va putea supraviețui decît printr-un exces de luciditate. Drumul parcurs de domnia voastră pînă acum indică faptul că ați știut să fructificați șansa de a vă construi opera exclusiv în perioada postdecembristă. Încotro credeți că se îndreaptă, odată cu dumneavoastră, critica actuală?

– Grea întrebare, dragă Angela Furtună. Înainte de toate, însă, chiar inhibantă: de-ar fi adevărat, tot nu m-aș simți bine să aud vorbindu-se prin preajmă-mi de cel mai important spirit, cît despre generație, ce să mai vorbim?!… O generație, dacă vorbim de altceva decît despre o simplă abstracțiune, se naște prin dezbatere de idei în interiorul unui grup, iar aici,(...), eu nu am deloc sentimentul vreunor afinități și nici prilejul vreunor întîlniri profitabile. Fac și eu ce pot: în absența unei biblioteci foarte puternice, citesc cărțile care-mi sînt trimise sau pe care le cumpăr, scriu despre unele – deseori dintr-un impuls subiectiv, care ține fie de fascinația în fața valorii, fie de revolta împotriva imposturii. Oricum, încerc să „acopăr” în stil și să ascund tocmai… subiectivitatea aceasta, pentru a mă obiectiva în vreun fel. Din nefericire, trebuie să recunosc, nu reușesc decît rareori să scriu despre cărțile care îmi plac cu adevărat și care merită, deși risc în cazul acesta să trădez misiunea cu care alții mă investesc și chiar să-i dezamăgesc pe cei care cred în mine. Cît despre operă – ce cuvînt greu, cu care, de fapt, nu prea am de-a face. La drept vorbind, regret mult că nu pot fi eu însumi opera mea adevărată; visez la asta uneori, dar, îmi dau seama cu părere de rău, nu am nici o putere asupră-mi… Și dacă sînt uneori dezamăgit nu de ceea ce scriu, ci – dacă accepți cuvintele acestea mari – de prezența mea în lume, atunci faptul e provocat de sentimentul inutilității, pe care un critic adevărat n-ar trebui să-l aibă. În rest, doar întîmplarea a făcut ca opera aceasta să se reliefeze după perioada postdecembristă. Publicasem ceva și mai înainte, colaborasem chiar o vreme – scurtă vreme – la „Steaua”, pe cînd eram profesor la o școală generală din Odorheiul Secuiesc (trăiesc și acum nostalgia acelui oraș și a acelei vremi), dar, într-un fel, abandonasem încă de atunci să mă mai expun, în sensul acesta apropiat de exhibare… și să mă supun unei deșertăciuni în plus. În fine, grea întrebare și pentru că sînt un critic mai mult de plăcere, decît de… program, cu toate consecințele pe care le presupune un asemenea fapt. Printre altele, să stai undeva pe fundal, să urmărești, să contempli și să comentezi spectacolul care ți se oferă și care ar putea fi nu mai mult decît o iluzie. Sigur că menirea criticii este să facă previziuni, să judece prin prisma lor – evident, previziuni și asupra propriului statut –, dar la fel de adevărat este că mi se pare cumva lipsit de umor să te angajezi decisiv într-o astfel de operație de prospectare… Știu că tot ceea ce spun eu ar putea fi înțeles ca o încercare de justificare a trădării… și chiar ca o mică lașitate Dar nu-s decît un cititor care traduce în obsesii personale discursurile altora… și, în chestiunea asta, prea multă luciditate nu încape. Așa încît, simplu: nu știu spre ce se îndreaptă critica actuală.

Ați început ca poet, ca bun poet. Există o cauză profundă, originară, care v-a atras către critica literar?

– Mai bine ați fi întrebat dacă există o cauză profundă, originară, care m-a făcut să abandonez poezia… Ei, bine, am început să scriu poezie nu pentru că voiam neapărat să spun ceva, ci dintr-un anume instinct muzical, trăiam anumite perioade sub impactul unui anume ritm… la care se adăuga fascinația în fața poeziei și forța nativă a imitației. Imitam ceea ce-mi plăcea, așa încît de la o vreme ajunsesem să parcurg pe cont propriu o întreagă istorie a poeziei românești, de la Eminescu la Blaga și avangardiști… Apoi, au fost cîteva întîlniri, decisive, cu Ioanid Romanescu, li s-a asociat sentimentul că repet, poate că nici nu mai puteam să fac altceva, ritmurile nu s-au distilat, ajunseseră să fie simple cuvinte – și oricum, pătrundeam tot mai greu și mai neconvingător la mine. Nu am avut orgoliul să cred că sînt absolut necesar – nici măcar vanitatea care să mă facă să continuu fie și din impostură. La drept vorbind, poate că în critică se revarsă aceeași nevoie de ritm, de data aceasta ritmul unor neliniști, al unor întrebări, bucuria înțelegerii și poate a colaborării din umbră cu o operă pe care vreau să o înțeleg. Pe jumătate, fac critică literară de parcă aș face spionaj, urmărind sensuri subterane, corelații greu de bănuit, trasee prin care o ființă – și, finalmente, ființa – se mărturisește, deseori chiar fără să știe. Și-mi place să văd diferența dintre ceea ce autorul a vrut să pună într-o operă și ceea ce opera oferă de la sine.

Credeți că punctul 1989 (de restartare a discursului) era fatalmente necesar criticii? A pierdut ceva anume critica literară postdecembristă, așa cum sugerează unele voci?

– După părerea mea, și credeți-mă că sînt sincer, nimic nu este fatalmente necesar. Ce-i drept, privind în urmă, investim adesea întîmplarea și hazardul cu prioritățile legii implacabile. Iluzia necesității ne ajută uneori să trăim cu mai multă convingere. E o formă oarecare aceasta de a ne justifica prezența. Restartare a criticii? sau retardare a ei după 1989? – mi-e greu să spun. O sinteză asupra diferențelor și asemănărilor dintre critica de dinainte de 1989, din ultimii douăzeci-treizeci ai comunismului, și cea de după ar merita scrisă, pentru simplul spectacol al formelor…



ROMANUL S-A NÃSCUT POET, DAR A AJUNS FOARTE REPEDE CRITIC



Concurența inter-editorială de astăzi a reușit să instituie o forță considerabilă în determinarea ierarhiilor literare. Nimeni nu pare a fi în stare să intervină în acest fenomen, pe alocuri pervers. Ar fi, măcar acesta, un punct care să amendeze excesul de autoritate cu care critica de întîmpinare – abuziv practicată – nu face altceva decît să fugă de formularea unor sentințe?

– N-aș crede că e vorba de o concurență inter-editorială la mijloc (deși aș recunoaște că există cîteva, nu foarte multe, excepții). În fond, dacă o editură serioasă se bate pentru un autor, atunci cred că autorul cu pricina și merită acest lucru. Rău e cînd nu se întîmplă așa… Altfel, editurile care publică, să zicem, maculatură – și cîtă maculatură nu se publică! –, înghit niște bani și se opresc aici. E treaba ulterioară a autorilor să-și livreze valoarea, vanitățile și frustrările și să poarte un război care nu are altă justificare decît jocul social al parvenirii… Vedeți și dumneavoastră, critică face azi foarte multă lume. O inflație care ar duce la concluzia că românul s-a născut poet, dar a ajuns foarte repede critic. Pe de altă parte, prea mulți poeți, chiar dintre cei a căror operă va rezista douăzeci de ani după moarte (o…, e foarte mult, vă asigur!) par și sînt prea interesați de spectacolul promovării exterioare, privesc, oricum, prea mult în afară, decît de ardența propriei deveniri…

Vă aflați în posesia unor argumente clare privind revizuirile critice: chestiunea canonului, chestiunea valorii estetice, chestiunea generaționistă. Cum vedeți condiționarea noii lecturi făcute operei literare de atitudinea politică a scriitorului, mai ales atunci cînd acesta îmbrățișează ideologii extreme? Mai e posibil un proces al literaturii publicate sub comunism, similar unui proces al comunismului?

- Sînt cumva descumpănit să aflu că ofer asemenea certitudini… Altfel, în condițiile în care nimeni nu mai vorbește de C.V.Tudor sau de I. Vitner, nu cred că are sens un… proces al literaturii publicate sub comunism. Ceea ce ar trebui să facem ține de legitimarea valorică a anumitor opere, fapt care nu are o prea mare legătură nici măcar cu angajarea (sau atitudinea) politică a scriitorului. Ce importanță mai are dacă motivele care l-au făcut pe Dante să-și scrie Comedia sa divină în exil au intrat sau nu în partea „viabilă” a istoriei?! Nu cred că este nici o urmă de lașitate în întrebarea aceasta, deși cred că absolut necesară este aici trecerea timpului… Dacă ar fi să ofer un exemplu de citire a literaturii române sub comunism, atunci aș trimite la cartea Sandei Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, una dintre cărțile cu adevărat mari publicate după 1989. O carte care consacră un critic…

Pînă în 1989, istoriile consacrate literaturii au reprezentat o mare absență. La ora actuală, deși modelul călinescian nu mai e în vogă, continuă să se mențină o predispoziție a autorilor români spre critică. Ce consecințe credeți că va avea asupra literaturii române perpetuarea unei atari situații, cînd lipsesc mîinile istoricului ca să facă ordine?

- Criticul literar e deopotrivă, chiar dacă fie și numai implicit, istoric literar – altfel nu se poate. Acuma, fiecare autor speră ca perspectiva unui critic literar oarecare care i-a fost favorabil să construiască și un edificiu mai cuprinzător, o istorie a literaturii. În plus, un istoric literar nu se naște peste noapte – dintre criticii (mai) tineri, eu văd, de exemplu, pe unul care ar fi în stare să scrie o istorie a literaturii române, însă… nu dau nume –, dar, oricum, ca să fie cu adevărat importantă, această istorie n-ar trebui să semene, nu ca verdict, căci faptul acesta e implicit întrucîtva, ci ca metodă și structurare, cu nici una dintre cele care au apărut pînă acum.


AR FI PÃCAT CA PRIETENIA SÃ FIE ÎN SLUJBA UNOR INTERESE



Prima calitate a criticii este claritatea. Totuși, riscul criticului de a orbi este foarte mare, mai ales în lumea pe care o traversăm și care este una a lobby-urilor, a presiunilor, a campaniilor de intimidare. Cît de mult credeți că poate dura buna rezoluție a diagnosticianului ce nu se înșeală asupra adevărului literar?

- Nu știu dacă prima calitate este chiar claritatea… Comentînd ultimul volum din Literatura română postbelică a lui Nicolae Manolescu, cel despre critică, vorbeam despre decalogul criticului literar. Din cîte mi-amintesc, Nicolae Manolescu însuși precizează într-un editorial mai nou din „România Literară” cîteva reguli ale criticii literare – și claritatea (a ideii, a judecății, a formulării…) e una dintre ele. Dar mi se pare că nu aici, între claritate și adevăr, e contradicția fundamentală. Eu nu cred că nu poți să fii foarte clar și limpede și pe un teren care exclude onestitatea… Ba dimpotrivă – și tocmai asta e problema. Or, criticul, dacă se gîndește nu la sine, ca persoană, ar trebuie să facă niște exerciții de imunitate, să nu fie sensibil nici la prietenie, nici la inamiciții, ca să nu mai vorbim de alte mijloace de influențare. Acuma, problema adevărului literar cred însă că e alta. Noi vorbim de un adevăr al criticului, al culturii, sensibilității și intuițiilor sale – acestea să nu fie…orbite de factori exteriori –, căci, altfel, un adevăr al literaturii, situat în afara acestei perspective subiective, nu prea cred să existe. Sau dacă e unul, trans-istoric și trans-individual, un fel de adevăr metafizic, el nu este altceva decît suma sau consecința unor perspective subiective, fixate în istorie și în individual.

Care sînt reperele libertății dumneavoastră interioare, în condițiile predeterminării noastre în spațiul balcanic?

- Dar eu locuiesc în provincie…, ba chiar într-un fel de provincie a provinciei – ceea ce face ca mediul să nu fie extrem de solicitant, iar presiunile să nu fie hilare sau sufocante. În plus, printre scriitorii care-mi sînt prieteni, sau aproape prieteni, unii au valoarea și demnitatea care-i face să accepte ce cred eu despre cărțile lor, alții nu se supără dacă nu le comentez ultimele apariții. Ar fi și păcat ca prietenia să fie în slujba unor interese…, iar criticul să devină un fel de susținător de serviciu. Sînt autori de cărți care insistă atît de mult să le scrii cîteva rînduri, fie și într-o scrisoare particulară, cu gîndul că te pot așeza într-o listă de… referințe, încît ai sentimentul inumanității tale. Noroc că te mai bîntuie din cînd în cînd un aer de cinism… În fine, rezist și eu cum pot unor insistențe: poate că n-aș rezista dacă aș putea să scriu în afara convingerilor. Nu spun însă că nu greșesc în verdictele mele și că nu sînt și eu, cînd și cînd, influențat probabil de anumite atitudini extra…-estetice.




CEI PREA RESPECTAÞI, PREA LA VEDERE, ALE CÃROR EXPERIENÞE EXISTENÞIALE FAC VALURI, S-AR PUTEA SÃ NU AIBÃ OPERÃ, S-AR PUTEA NICI SÃ NU EXISTE…




Mircea Cărtărescu afirma recent, pe bună dreptate, că «lumea literară la noi este un spațiu politic în care inși relaționali, necreativi își împart puterea printr-un permanent trafic de influență, prin manevre diplomatice complicate. Cît timp îmi porți culorile, ești bun, cînd nu le mai porți, nu mai exiști». Credeți în șansa ca acest tip de lume, prin intrarea noastră în Uniunea Europeană, să sufere o mutație, o deschidere reală către o corectă judecată a valorilor?

- Dreptate are Mircea Cărtărescu – și e un lucru care se vede cu ochiul liber. Dar are dreptate numai pe trei sferturi. Căci, din nefericire, atitudinea aceasta nu e doar apanajul tipilor… necreativi. E suficient să privim în urmă, între războaie, de exemplu, pentru a vedea cu cît exclusivism se hrănesc marii noștri scriitori, de la Camil Petrescu la știu eu cine. Nu e motivul pentru care spun studenților mei să citească Nu, de Eugen Ionescu, dar, oricum, e o carte memorabilă și pentru a pune în lumină umorile care ne însoțesc… Tocmai de aceea, nu cred ca Uniunea Europeană să aibă vreo treabă cu problema în discuție. Ce-i drept, poți să crezi atît de mult în integrarea ta într-un circuit european încît să nu-ți mai pese și să ignori cu totul felul cum ești citit aici, acasă. Superbia aceasta nu e altceva decît o formă mai rafinată, și mai perversă, de cultivare a… politicii literare.

Care sînt proiectele la care lucrați și visați încă de pe acum?

- Lucrez la un proiect – lucrez, chiar dacă n-am scris încă nici un rînd –, dar după ce am vorbit cîtorva prieteni despre el, după ce aproape că l-am epuizat prin simpla lui enunțare, prefer să nu mai scot acum nici un cuvînt, în ideea că poate se va și realiza. Dar timpul pe cînd se va încheia el, nu-l știu… Altfel, citesc niște cărți, e bucuria că intuiesc niște lucruri care într-un fel sau altul mi se confirmă…, trăiesc de pe o zi pe alta. E și aceasta o formă de balcanism…

Ce vă nemulțumește la viața literară actuală și cum vedeți posibilitatea instalării unui climat de respect față de creator, față de intelectual, față de experiența existențială superioară ce premerge operei literare?

- Nu din scepticism vă spun asta – ține, în fond, de faptul intrării noastre în istorie –, dar nu cred că un asemenea climat e posibil să se mai instaleze. La drept vorbind, el n-a existat decît în vîrstele… mitice ale omenirii. Ce era Homer decît un aed?! Nu l-au salvat nici petrecăreții și nici conducătorii cetății. Deși e un adevăr la mijloc, e și un dram de neînțelegere dacă spun că în fond tocmai această neînțelegere salvează, ființa în sine a creatorului și omenirea. Respectul cui îl căutăm noi?! Depinde cine și cum te citește. Cei prea respectați, prea la vedere, ale căror experiențe existențiale fac valuri, s-ar putea să nu aibă operă, s-ar putea nici să nu existe…


***

Blog Angela Furtuna