Liviu Ioan Stoiciu – toposul copilăriei proletare

Volumul pam – param – pam, (adjudul vechi), editura Muzeul Literaturii Române, București 2006, așa după cum reiese din O mărturisire a autorului, așezată în chip de postfață este „o carte-obiect, un experiment fascinant de versuri și grafică (de emoții și simboluri post-onirice) a doi consăteni care au copilărit împreună între anii 1950 – 1967, a unor amintiri și vise sentimentale comune, reflexive, ludice, mitologice, biblice sau din basme românești, de o seninătate aparte, specifice copilăriei, paradisului pierdut…” Dar să nu ne lăsăm seduși de farmecul formulării autoevaluării, ci să cercetăm dacă aceasta se susține. În realitate, prezenta întreprindere este o reeditare a mai vechilor microvolume: pam – param – pam (1976), hai la om (1977), așa un vis (1977), cantonul 248 (1978), autopoeme (1979), cu ochiul liber (1979) și atenție la tren (1980), agrementată pe cele două coperte și la începutul fiecărui ciclu de câte două lucrări de grafică cu accente din Chagal și Dali, de către prietenul său din copilărie, reputatul grafician Vasile Anghelache.

Comentatorii poeziei stoiciene pre(neo)expresioniste susțin de comun acord că trăsătura referențială predominantă ale volumelor mai sus citate este jocul permanent dintre realul imaginar și imaginarul real, care se realizează prin mijloace suprarealiste și avangardiste cum ar fi: „încrucișarea replicilor cu interlocutori ad-hoc, frazarea mimat ezitantă, cu suspensii și zig-zaguri, poticniri și rupturi calculate” (Ion Pop), „reveria candid-infantilă, brutalitatea vieții imediate” (Al. Cistelecan), „mitologizarea derizoriului” (Mircea Mihăieș) ori „discursul frust și denotativ, în defavoarea metaforizării” (Marin Mincu). Recitind poemele propuse, aș mai adăuga o dimensiune definitorie a liricii de început a lui L.I. Stoiciu, de data aceasta de comportament auctorial, pe care aș numi-o ostentanția virtuozității, ce vrea să însemne dorința afișată de a demonstra celor interesați de poezia sa că e capabil să stăpânească în cel mai înalt grad tehnicile de expresie ale scriiturii moderne. Uite, pare a zice, încă din poemul incipit, Sângele tău cantoniereaso, mă pricep de minune la suprarealism, chiar și în variantă dadaistă: „sângele tău, cantoniereaso, pe caniculă, iese din/ limitele normale și comunică prin/ vase cu lumea cealaltă: pam-param-pam, drept pentru care/ eu îmi înting tocul, adunat în/ călimară: „că balaurul (din memorie, cu sulița/ sfântului gheorghe în burtă) numai/ ce-și scutură o dată solzii și-i ieșiră aripile” – scriu/ la întâmplare… și tu, imediat, citești/ și adaugi: di, calule, di/ (di, ecou). Ori, mai departe, mă pricep de minune să amalgamez genurile în manieră avangardistă: „cioc-cioc-cioc, în tâmplă… cine e?/ eu, care tămăduiesc/ bolnavii de piept, cu o morișcă și cu o găleată… ce vrei?/ vreau harta cantonului, n-am somn,/ vreau să văd unde se ascunde moartea ( vulpe)… păi, bea/ ceai de măciule de mac, dacă nu poți să dormi/ și o apă vie, în aer, se desfăcu în două deodată/ și mă trezii, ha, pășind peste un/ pește, semn bun: aici („pe lună, mă”), tata/ își sprijină pâinea, neagră (mare, rotundă) în piept, îi/ face cu cuțitul o cruce și/ îmi întinde o felie: că treci la masă…” – Strâns ca o piele azvârlită în foc. Stihuitorului nu-i este străin nici realismul socialist care cere, ca mai târziu, în postmodernism, exhibarea eului creator: „…în vara ultimului an de liceu,/ în 1967, liviu/ ioan/ stoiciu a dat corigențe la istorie și la/ limba rusă…” – Borcanele cu șerpi, ori “…am 22 de ani de acum și/ mă gândesc la sinucidere,/ la droguri și la coji de banane aruncate în calea/ zebrei de la circul particular, marcată cu inițiala pi, 3,14” – La baia de abur. Notația de rerporter coboară în real până la nivelul termenilor tehnici: "…și jos, tot/ tiparele de linie ferată,/ buloanele/ și eclisele, ă… și cheile, trifoanele, beschiile,/ mașinile de ciuruit,/ cleștile de traverse și pietrele de terasamente…" –idem Strâns ca piele… Contraponderea realității golite de sens o reprezintă atât suprarealismul pictural: "un pește splendid duce în cârcă/ un / arbore să-l adape" ori cinetic: „hop – hop!/ melancolia se întrupează brusc în pisică, mănâncă peștele din/ cutie și ne face cu mâna: salutări, băi, fraierilor, din antichitate – adică/ din copilărie/ ă.” – Melancolia zic eu, cât și secvențe de folclor magic: „..vrăbiile se ouă în casele/ zmeului de peste deal.” – FÂL – FÂL; „ vine buzduganul: poc, în poartă… sonorul!/ vine buzduganul/ făt frumos înveșmântat în steag sovietic.” – Vine buzduganul; „..fata picherului, în blană de vulpe, toarnă apa de deochi în/ urechea unui câine.” Premiate.

În pofida unor contestări concesive: „Este vorba, spun, despre o poezie care își conține mărcile imaturității, iar nu despre o vârstă reală sau recuperată a autorului.” sau „Poemele propriu-zise sunt mici povestioare de un suprarealism tributar în mod vădit picturilor lui Dali, pe un fundal de provincie moldovenească privită prin ochii inerți ai unui copil.” - Cosmin Ciotloș, Tinerețea unui demon, România literară, nr. 13 din 2007, ori de duritate extremă: „…versurile lui ( din ce în ce mai chinuite, expresie a unui talent epuizat și a unei pregătiri intelectuale precare)…”, Alex Ștefănescu, O dilemă din care nu se poate ieși, idem, nr. 21/ 2007, volumul conține poeme de factură expresivă comparabilă cu a celorlalți corifei opzeciști: Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Florin Iaru, Romulus Bucur, Ion Stratan, Cristian Popescu, Aurel Pantea și alții… În ce privește viziunea, aș relua fericita formulare a lui Cosmin Ciotloș „provincie moldovenească privită prin ochii inerți ai unui copil”. Inerția privirii ilustrează, dincolo de apartenența la o arta poetică sau alta idealul realismului socialist - transfigurarea de către artist al concretului desacralizat, derizoriu, fragmentar și marginal, a acelei transcendențe zero, de la nivelul căreia materia se autoalcătuiește în forme iraționale, aberante, dovadă fiind gravurile ce ilustrează începuturile de cicluri: bărbați străpunși de locomotive, crapi zburători, curte de păsări pe acoperișul cantonului, Isus călare pe lup ori vacă fătând elefanți… Nu-i aceasta, oare, imaginea programată/comandată a omului nou și a societății ideale? Subconștient sau histrionic, Liviu Ioan Stoiciu se conformează cu acuitate și patos cerințelor. Din acest punct de vedere, grație sincerității pe care nu reușește să și-o reprime, volumul capătă semnificații ce conturează unitar și armonios o copilărie de proletar marginalizat/centrat de destin la adjudu vechi (cantonul 248), la intersecție nu numai de sat și oraș, ci și într-un spațiu al călătoriei esențiale, calea ferată ce duce nu doar la București, ci și în moarte: „…nu e fum, e linia/ ferată, bre, le spun eu, care vine de la canton/ și merge în mormânt, la mama.” – Păpușa de cârpă. Și afirmația că poemele lui LIS sunt mici povestioare, adăugăm noi, epico-lirice e judicioasă, dar credem că ele reușesc să ne propună personaje memorabile, cum ar fi cantoniereasa, tipul matroanei ce ține loc de mamă, soră, iubită și chiar de Dumnezeu: „am, totuși, o fixație/ biblică: prin fața ferestrei, în ogradă, cantoniereasa,/ cu florile ei de gheață/ în brațe, face un pas înainte, un pas înapoi: ce tot te miști/ fă, acolo, o întreb (eu, cititorul în/ stele, să/ zicem)…păi nu vezi, urc la cer… ă… urc să iau mulaje,/ să copiez, în mărime/ naturală, ce o mai fi nou pe acolo” – Cad frunzele. Mama e-n spațiu viață/moarte și e surprinsă atât ca lucrătoare neobosită și grijulie cu fiul său: „numai să-mi întind destul visul leneș, dimineața,/ când strigă mama, la ora 6, plecată/ la vie, că mi-a lăsat, în bucătărie, pâine cu magiun/ să mănânc/ și ochiuri de rață…” dar și o imagine în oglinda neființei, recuperată prin restructurare a memoriei auditivo-gustativo-tactile: „…auzeam/din senin vocea mamei, moartă/ (trăznită în bucătăria de vară în 28 iunie 1951, când făcea/ prăjituri) și eu imediat mă executam…îi/ stropeam mamei imaginea în oglindă și o adunam, picătură/ cu picătură în pahar și-o beam: sărut mâna, îi/ ziceam și-mi mai veneam în fire” – Umbla stafia razei. Inevitabila primă iubită, corespondenta Smărăndiței lui Nică Apetrei, e fata picherului, „…titirez de argilă, cu un spic de grâu/ emailat (glorie a orientului) în mâini…” – O pușcă mare, îl făcea să-și autoconsume avânturile erotice juvenile: „fă, habar n-aveai, erai vrăjită, simțeai un/ fel de cârcei în tot trupul și te umpleai de spuzeală, care/ dădea din ea un fel de apă” – idem. Tatăl e prototipul proletarului român: lucrător la întreprindere de stat, țăran pe câmp și la grajd după program și chefliu ori de câte ori se ivește prilejul: „hă: cântă muzicanții, fă?/ mai cântă?/ (aduși, pe bani, de muncitori de linie, la cazarmă, la/ cantonul 248, când era ziua unui sfânt mare: puneau mână de la mână și o țineau, bând/ țuică, până-i oprea tata, înjurând urât, că are și mâine revizie… dar/ lăsați , domnu șef, că la ziuă…/ și mergeau, obosiți, după o noapte albă, pe zonă/ toți și plantau panouri de parazăpezi pe arătură), cântă/ și rup gura tovarășilor veniți în inspecție” – Femeia trecută. Sclav al muncii fără răgaz, nu-i suferă pe cei din jur să stea degeaba, chiar și în zi de Sfântul Ioan, patronul numelui său: „ nu mai sta, mă, atâta cu ochii în gol și fugi și adu odată (din/ leasă) păpușoi, că/ mor lighioanele în ogradă de foame (nu mor, azi e/ sărbătoare, nu/ trebuie să faci treabă, mormăiam eu/ lui tata – în/ timp ce căram, în spate, un nou rând de știuleți: și bunicul/ umplea cu grăunțe, cu o curățătoare de tablă/ cu dinții tociți, o balie și un/ lighean mare, „că eu și așa am multe păcate, băiete, o/ să mă ierte azi sfântul Ioan)” – În sanie. Și celelalte personaje ce compun puzzle-ul cam prea avangardist, ce-i drept, al cantonului străjuit de vii, de lângă Adjud: învățătoarea „mărcuța”, un profesor persecutat de regim, o activistă ce le știe pe toate, lucrători și țărani, circari și orășeni de provincie, aduc o notă de patriarhalism agresat de colectivizare, electrificare și trenuri. Nota bene pentru bunicul imponderabil: „fâl-fâl, face moșul meu, încălecat pe/ un pai de secară…” „ a,/ culori”, ne taie aici vorba bunicul (care naviga,/ mai departe, în mișcare de rotație, liber/ cugetător, cu corabia lui în jurul planetei): vedeți, măi,/ copii să nu vă rupeți/ gâtul…” – Fâl-fâl.

Reiterez ideea resacralizării obiectelor. Trenul, drezina, locomotiva și, mai ales, locomotiva se însuflețesc, devin consubstanțiale umanului: „…locomotiva (cu) aburi), oprită în stații la adjudu vechi, văicărindu-se:/ ce căldură!/ ce… mooor, ah… și gata, locomotiva se întinde în fața noastră, lată… apă! – id. Sângele tău… Chiar și plantele capătă consistență omenească: „îi bate inima iasomiei înflorite când/ te apropii de ea, ba îmi/ bate mie inima mai tare când o miros, îmi simt valvele cum se închid și se deschid…” – Pam-param-pam.

Volumul pam-param-pam ilustrează pe deplin aserțiunea lui Mircea A. Diaconu din Poezia postmodernă, Aula, Brașov, 2002, pag. 173, „Liviu Ioan Stoiciu vizează relația dintre tipul de scriitură cultivat și o conștiință ordonatoare, insurgentă cel mai adesea, relație care este în măsură să releve faptul că poetul e interesat înainte de toate de instituirea unui eu textual, a unui sine abstract, care-l legitimează în planul creației și care are ca punct de pornire identitatea lui biografică” prin invarianțe stilistice - adăugăm noi - menite să surprindă prin tehnici postmoderne specifice: discontinuitatea discursului, schimbarea registrului narativ, inserții parantetice, tăierea neașteptată a versului și chiar o metaforizare a derizoriului până dincolo de limita normalității referențiale: „cantoniereasa, cu un fier de călcat cu/ cărbuni aprinși în/ mâini, pe linie moartă, întinde rugina, pe o rufă/ bună de aruncat, în fața/ locomotivei” – Cantoniereasa cu un fier. În ce privește identificarea biografică cu poemele, LIS profesează la nivelul de adâncime o poezie reportaj, ce transpune artistic o experiență de viață decupată tel- quel din cotidianul personal: „sunt aici: de ce naiba am făcut nodul ăsta,/ îmi exasperez prietenul îndreptând degetul arătător spre el” – Va fi o iarnă.

Dar să revenim interogativ la ipoteza autorului. Este pam-param-pam „un experiment fascinant” ce reînvie „paradisul pierdut al copilăriei”? În măsura, răspundem afirmativ, în care instanța cititorului și-l apropriază ca pe Humuleștii lui Creangă, Miorcanii lui Pillat ori Bulzeștii lui Sorescu, cu nota specifică a agitației existențiale a proletarului țăran: „alo/ (și, slab, îl auz, speriat rău, pe cantonier dând/ la manivelă la telefon) stația/ șișcani!/ alo, tovarășe, to… răspunde, alo… oprește acolo trenul, că am la mine pe linie o/ inundație… o… am… aoleu (vezi,/ fă, fato, ce era nevoie să te topești în brațele/ mele… acum ce fac eu?/ păi, ce, rupi vraja și-l trezești pe cantonier, o fi/având un coșmar, e obosit, că a adunat trei zile și trei nopți la rând/ la vie” – Apoi lumina din ochi.

George Holobâcă – publicat în nr. 114 din Discobolul