agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5076 .



Extravaganțele melcului 3
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pip ]

2008-03-02  |     | 



Sughițul de-al treilea: Peste cap, halei-hap,
Specialist, acrobat,
Scamator, Hipocrat.


Dincolo de ușa din tablă groasă, cu geamuri mari și grilaj ruginit, aerul, culorile, aromele obișnuite se risipeau sparte. Nimic nu mai era ca afară. Cele știute, lumești, cădeau pradă unei ciuntiri neașteptate, amestecându-se de-a valma, cioburi, așchii, fâșii. Odată trecute de ghilotina ușii, acoperite de praful gălbui, rar, al luminii presărate din tavan, frânturile se regrupau, căutând ordinea inițială. Pereții alburii cuprindeau un spațiu în care concretul se recompunea cu aproximație. Elementele realității nu se mai potriveau, nu-și mai ajungeau unele, altora, transformând admirabilul mecanism al existenței într-un deșeu.
Coridorul policlinicii gemea de lume. Ca de fiecare dată, fără să conteze ora, luna, anul. Invazia se multiplica disperată zilnic, mânată de hoardele de neeroi cuceritori. Pensionarii târșâitori de amintiri nu cunoșteau tihna. Dădeau asalt după asalt, înduioșători, omniprezenți, prea puțin diferiți unii de alții, turnați într-o singură, universală identitate.
Ritualul se derula la nesfârșit. Pupilele jucau curios, cercetând fiecare petic de loc, deformate de lentile groase cât degetul. Irisul le inconjura cu ape franjurate, spălăcite, de rufă decolorată, uitată la soare. Printre învolburate accese de tuse ori hârâieli adânci, tocate mărunt de bărbiile tremurânde, vocile scârțâiau cu discreție, șușoteau stins. Urzeau o bolboroseală atotcuprinzătoare, când și când, înțepată de ridicări impertinente de glas. Pânza de paianjen a ridurilor schimonosea artistic chipuri proaspete odinioară. Piei străvezii se etalau prelungi. Cărăuși osândiți ai mădularelor damblagite, trupurile rezemau pereți, uși, ferestre, modelând într-o ceară vineție, prelinsă, basorelieful trist al resemnatei așteptări.
Cei prezenți mărturiseau irezistibil trecutul, prea puțin interesați dacă cineva dorea să-i asculte. Important era să golească sacul propriu, povara amintirilor. Se agățau de câte un cuvânt rostit de cel din fața lor pentru a mai povesti o întâmplare, pentru a mai evoca o pățanie. Viitorul era amintit doar în măsura în care devenea o justificare pentru întoarcerea la istorii revolute. Prezentul se ghemuia în spatele zilelor ticsite cu discuții despre analize, pensii, medicamente, înmormântări.
Durerile purtate ani în șir răzbiseră împrejur, ștergând orice altă impresie. Oricât căutai cu privirea, nu puteai găsi nicicum bunici, părinți, frați, unchi, mătuși. Acolo erau doar bătrâni, doar bolnavi. Pierduseră legăturile cu persoanele care le trăiseră zeci de ani din viață, strecurându-se anevoie printre răsfățurile de cruzime ale cotidianului. Siluetele veștede, malformate de vreme, erau dovada vie că degradarea fizică se întrecuse pe sine în fantezii. Învățăturile adunate an după an de mințile harnice, începuseră un stupid joc „de-a v-ați ascunselea”. De fapt era o jumătate de joc pentru că odată ascunse nu mai puteau fi găsite cu niciun chip. Plin de rămășițe, locul devenise un osuar al rătăcirilor. O eșuare a copiilor incomplete, plecate definitiv de lângă originale. Imitau viața, mișcându-se de colo-colo, trăgând după ele cioturi de timp, trăiri uscate din care pasiunea se scursese cu mulți ani în urmă.
“Melcu” înainta cu grijă să nu clintească nimic din dureroasa vitrină a neputințelor. Nu-i plăcuse niciodată să vină acolo.
Primul motiv era certitudinea că, peste o vreme, va fi rândul lui să completeze osuarul. Când era departe avea puterea și luciditatea să fie detașat de perspectivă. Vârsta îi permitea să ignore coșmarul gândului, să guste amăgirea, satisfăcut. Odată ce făcea câțiva pași înăuntru, ideea devenea insuportabil de nedreaptă, sufocantă în umilința ei.
Cel de-al doilea motiv era la locul știut, pe plăcuța aurie, unde, cu întorsături meșteșugite, plăcute ochiului, stătea scris : “Cosânzeana Parastas – Medic Specialist”.
Citi cu luare aminte, așa cum făcea de fiecare dată. Strânse din buze nemulțumit, șoptind numai pentru el:
- A dracului Cosânzeana noastră!
Da, era cu adevărat o femeie dintro bucată dar una care te strivea.
N-avea obiceiul să se împiedice de bagatelele profesiei, prefera doar noțiuni fundamentale, grave sau extrem de grave. De la început, renunța să mai piardă timpul cu investigații migăloase asupra simptomelor.
Cu o prezență aparent fragilă, onorabila doctoreasă, medic de familie cu vârstă necunoscută - putea avea, la fel de bine, douăzecișicinci sau patruzecișicinci de ani - jongla inconștient cu bolnavii ei, clipind plictisită din ochii fantomatici. Alunecând placidă pe deasupra podelelor, împingea cu glas leșinat un paravan abil: “suspect de”. Peste el arunca diagnostice care tăiau picioarele oamenilor de bună credință, veniți la consultații. Ploua cu maladii incurabile, boli fără scăpare care-i năuceau pe examinați. După săptămâni de agonie, bani cheltuiți cu nemiluita, alergătură și timp pierdut, oamenilor le venea inima la loc. Analizele infirmau diagnosticele, rămânea doar sperietura. Nu mai erau “suspecți de”, fusese doar o părere competentă, sprijinită pe o îndelungată perioadă de practică medicală și pe o vastă experiență clinică. Petronel “prinsese” un diabet, o pancreatită, puțină hepatită virală și nițică ciroză. Lucia era singura care spunea că această doamnă știa tot, că medicul de familie e un fel de guru clinic și medicamentos, care va gasi leac pentru ciudățeniile lui. N-avea încotro, pentru a ajunge la un specialist al dereglărilor sale, de va fi existând vreunul, avea nevoie de sfatul și recomandările ei.
O durere ascuțită, de parcă cineva i-ar fi retezat degetele de la picioare, îl făcu să sâsâie, cu dinții încleștați. “Promptă pedeapsă” gândi, socotind că e plata divină pentru îndrăzneala judecății sale. Roțile metalice ale unui cărucior de butelie în care se aflau înțepenite un capac de canal și două bucăți zdravene de bordură, tocmai trecuseră peste vârfurile pantofilor săi. Un bătrânel năclăit de transpirație aruncă în urmă o uitătură veselă. Din spate semăna cu o focă îmbrăcată, din față aducea cu o cârtiță albinoasă, plin de țepi și mustăți, cu niște ochi minusculi, alungiți, ce abia mijeau. Bombeurile “Melcului” erau ultimele victime dintr-un lung șir de genunchi, tibii, călcâie, zdrelite de neobișnuitul vehicul. După ce înghesui căruciorul între două scaune, asezându-l vertical, de parcă ar fi vrut să-l tragă în sus, bunicuțul glăsui. Purta, neatins de timp, un cusur al copilăriei, altminteri trecător :
- Ãsta e bazalt, ce știe tolomacii din ziua de azi, n-ale moalte tataie! Flaielii, scoate minunățiile astea și bagă pesmeții lol care să umflă și să macină în doi-tlei ani. Ploooști, n-ai văzut așa ceva!
Un obișnuit al cabinetelor medicale, fu luat în primire imediat de un grup de patru bărbați, puțin mai tineri, care-l știau bine.
- Lasă bre, nea Onose, nu-i plânge mata de milă p-ăștia!
- Bă, io lidic o casă din boldulili lol. Am făcut paltelu și acu’ sunt la etaj. Cazemată fac, nu altceva, buncăl, poci să dai cu Hiloșima în ea că nu cade, nici cutlemulu n-o pune jos. Bazalt, n-ai văzut așa ceva!
- Da’ de ce furi, că ești om bătrân?
- Ai! Ce ‘săși, că n-auz plea bine. Am apalat, da’ n-am batelii că e scumpe. Să știi că să aude ceva și fălă batelii, Dongosolon!
- Ce e aia bre, Dongosolon?
- Eeee... o volbă, te scoate din necaz, Dongosolon!
Ceata de grauri flecari se repezi asupra ciorchinelui baban care, mărinimos, se oferea singur poftelor. Urmă o iscusită ciuguleală mucalită, așa cum numai bărbații sunt în stare. Începură să se amestece pe rând în vorbă. „Melcu” își căută un loc bun, să vadă și să audă bine tot ce avea să se întâmple.
- Sunt om bătlân și bolnav, nu fiți lăi cu mine!
- Noi nu suntem bolnavi? Uită-te la mine, am ulcer, nu pot să mănânc darămite să muncesc, începu unul chel, cu dinții îngălbeniți de tutun.
- Și eu am ucel.
- Zi-i ulcer, dă-l încolo.
- Păi ucel zic și io, Dongosolon.
- Eu am colesterolu’ deranjat, iau medicamente cu pumnul, numai d-alea scumpe, adăugă un altul, grăsun și adus de spate.
- Și eu am colestelol, n-ai văzut așa ceva.
- Mie inima nu-mi dă pace, cardiopatie ischemică, bașca hipertensiune. Mă ia cu amețeli, mă înroșesc tot, zici că-s fiert. La sfârșit mă îngălbenesc și-s moale rău.
- Și eu am hipeltensiune.
- Hai dom’ le că prea le ai pe toate, nici n-apucam să deschidem gura bine că hop și mata.
- Þi-alăt lețetele să vezi câte medicamente iau pe zi, pentlu toate, toate...
- Păi chimicalele astea o să te dea gata mai repede decât bolile, își spuse părerea un uscățiv cu zâmbet șugubăț.
- Dacă așa îmi dă doamna doctol!
- Trebuie s-o dai pe naturistă, pe hrană vie, să elimini toxinele, otrăvurile din corp.
- Hlană vie, adică să miște, să muște?
- Ei! Legume, ierburi, toate încolțite, crude cum le dă pământul șiii... ceva insecte.
- Da’ ce sunt polc mistleț? Păi eu nu vleau buluieni și lădăcini, nu-mi place ghinda, loboda. Calne să-mi dai, câlnați, cât de mulți, sunt calnibol.
- Se spune carnivor sau ...canibal... Doamne păzește!
- Calnibol domnule, știu eu ce spun, nu mă învăța tu, mănânc multă calne.
- Ai voie dar crudă, Popustați!
- Cine e Popustați, sectolistu’?
- Ei, o vorbă, te bagă în belea. Bre, nu mai lua atâtea medicamente!
- Ssssst..... Mai iau și leaculi băbești că sunt, slavă Domnului, câte babe, atâtea leaculi! Făcu semn cu bărbia către ușa Cosânzenei.
- Să faci fiertură de mătase de porumb, pieliță de măslină, nasture de palton și ridiche neagră, pentru colesterol, comandă hotărât chelul.
- Nooooo, tălâțele e cele mai bune!
- Tărâțe?
- Îhî, da’... cam înecăcioase.
- Ziceai că nu ești porc da’ te-mbuibi cu tărâțe. Păi se fierb și se bea zeama, să subțieze sângele, nu se mănâncă, ai îmbătrânit degeaba!
- Ba se mănâncă, la fel ca tămâia, n-ai văzut așa ceva.
- Popustați! Matale mănânci tămâie, păcatele mele?
- Dongosolon! Numa’ albă, de la biselica Mălcuța, aduce o băbătie, zece lei kilu’. Vindecă ucelu’ cât ai zice pește, dar numai aia albă, de blad. Să nu mănânci neaglă că n-ale niciun efect.
- Nea Onose, ce să mai cauți atâta. Ia un brad, dă-i foc și lasă-l să ardă dar nu până se face scrum. După aia pun-te pe molfăit la tămâie, cât e ziua de lungă. Lasă-le dracu’ de borduri că te ologești de tot!
Se auzi firav sunetul unei ambulanțe. Creștea, din ce în ce mai apropiat. Petronel scotoci cu priviri vinovate jur-împrejur, căutând ajutor. Își ținu respirația, cu ochii închiși. Þicnalul sfredeli auzul preț de câteva clipe după care, puțin câte puțin, se pierdu. Chiar trecuse o ambulanță, putea răsufla ușurat.
Întors către bătrânel, încercă un surâs uitat când în urechi prinse o clipoceală, o apă care se agita îndepărtat. Þipete de pescăruși însoțeau clocotul care se apropia. Privi la cei de alături dar nimeni nu părea să audă fierberea de ape. O presimțire urâtă se cuibări în el. Putea fi doar o părere, mai devreme se înșelase.
Zgomotul țâșni fabulos, smulgând ușile din balamale, pulverizând perdele de cioburi din geamurile sparte întro clipă. Mulțimea de oameni căzu la pământ, ca un lan de grâu în seceriș. Scaune, birouri, dulapuri se îngrămădiră peste bătrâni, purtate de suflul teribil produs de sirena unui vapor, dezlăntuiță infernal. Neîntrerupt, grav, intens până la disperare, sunetul spulberase totul în calea lui, iscând o tornadă ce rotea în aer tot ce-i stătea în cale. Fișele de consultație, „terfeloagele” - cum le numeau asistentele - evadaseră din sertarele răvășite, fâlfâind dezordonat, cu miile. Odată cu zburătoarele caligrafiate, treceau prin aer instrumente medicale, flacoane, ștampile, halate sfâșiate. Inventau dansuri amețitoare, nefirești răsuciri. Roiuri de tablete și capsule se învolburau, desenând înfățișări punctate. Eprubetele cu probe pentru analize se zdrobiră de pereți, împroșcând sânge peste tot.
Din cabinete, asistentele, medicii ieșeau de-a bușilea, cu părul încâlcit și căutături dezorientate. Pe hol, femei și bărbați zăceau în neorânduială. Mâinile acopereau urechi și fețe nedumerite, strângeau piepturile, desfăcute ca niște gheare. Mulți nu mai mișcau, înțepeniți, cu privirile în gol. Alții, îndeosebi bărbați care își mai aminteau ceva din armată, se târau pe coate, spre ieșire, cu rețete și buletine de analize în dinți, șerpuind printre trupurile care le barau drumul. Urletul acela, de munte în chinuri, nu voia să se domolească o vreme, să înceteze. Continua să umple fiecare colțișor al policlinicii, strivind cu intensitatea lui insuportabilă tot ce întâlnea.
Onose, căzut pe spate, cu mâinile unite deasupra capului, strângea mânerul căruciorului devenit insula salvatoare de la naufragiu aerian. La un pas de el, „Melcu” se ghemuise lângă perete, cu genunchii la gură. De-acum se aștepta la orice. I s-ar fi părut normal dacă prin pereți ar fi apărut și prora imensă a vaporului, despicând asemenea unui val tot coridorul, spărgând policlinica în două, ca pe un sloi de gheață desprins din banchiză. Prin cadrul ușii din fața sa, trepidând, înainta căznit tija lungă și groasă a unui cântar. Acoperită parțial de o bluză ciclame și o fustă roz, deja crăpată, Cosânzeana se încolăcise pe ea asemenea celor mai flexibile dudui, pe bara nichelată. Petronel înțelese că e marea lui șansă. Se undui cu dibăcia unui Boa Constrinctor, agățând cu vârful degetelor glezna stângă a femeii. Cu o sforțare, se încovrigâ la rândul său, peste înfricoșata doamnă Parastas. Convingerea iminentei sale tămăduirii îl aruncă într-o transă care ignora toată învălmășeala. Lipi gura de urechea ei. Simțea cum îi atingea pavilionul cu buzele și limba atunci când își țipa din rărunchi pledoaria.
- Doamnăăăă! Eu sunt de vină pentru toată nenorocirea. Nu știu ce, nu știu cum dar se întâmplă. Produc zgomote sau le atrag, ca un paratrăznet de scandal. Vreau să fac o ecografie, o rezonanțâ magnetică, să mă iradieze, doamnă! Dacă nu se poate măcar dați-mi o trimitere la Primărie, să vină executorul să scoată afară toți indivizii care s-au instalat abuziv în mansarda mea. Nici măcar nu sunt oameni serioși, numai scamatori, numai ventriloci. N-au niciun drept legal, sunt unicul proprietarul al minții mele. Cu acte în regulă, vă arăt certificatul de naștere! Sau mai bine scrieți-mi o trimitere către Poliție. Intră la trafic de persoane și de organe, amestecate. M-au făcut sclavul lor, doamnăăă, îmi folosesc inima, creierul, ficații, după bunul lor plac. Vor să mă cloneze în sunete și să mă vândă vrac la radio și televiziune, sunt un mare caz penal. Iertați-mă, poate greșesc, nici eu nu mai știu. Cred că trebuia să mă nasc portavion, sticlă de șampanie sau drujbă. Doamnăăăă guruuuu!! Treeebuie-să-măăă-ajuuuți!
Striga, bulbucând ochii, cu vasele de sânge ale capului și gâtului umflate, gesticulând dezordonat cu mâna dreapta.
Iritată la culme de zumzăiala umedă din ureche, Cosânzeana întoarse o față lividă în care sprânceana stângă se înfigea cu un picaj rebel. Grăi strident, surprinzător de puternic:
- Ești suspect de...
Ultimele cuvinte se pierdură sub valurile de aer, izbite de tavan, turtite de podeaua pestriță. Cu viscerele plesnite, bărbatul se isteriză eliberator.
- Suspect de ce, paparudă? Zi, de ce sunt suspeeect? Trebuie să-mi spui odată, Zâna terfeloagelor!
Întoarse din drum, vorbele se răsturnară în auzul turbatului.
- ... de baaa-laaa-muuuc!!!
Un gest de enervare îl făcu să alunece de pe spatele greu încercat al specialistei. Reveni, agățându-se de puținele ei haine. Aproape o smulsese de pe cântar, gata-gata s-o răstoarne peste el când nasturii bluzei, fermoarul și cusăturile fustei cedară. „Melcu” se prăvăli pe spate, cu tot cu veșminte iar Cosânzeana, numai în sutien, chiloți și stetoscop, cu mâinile încleștate pe tijă, flutura întro parte, aspirată de vârtejul de aer. Întocmai ca o neîntrecută acrobată. Peste câteva zeci de secunde, țeava metalică i se prelinse printre degetele obosite. Șuvoiul o luă cu el înălțând-o cu tălpile spre tavan. Picioarele parcă nu se înțelegeau, unul o luă la stânga, celălălt la dreapta, aliniindu-se de parcă urma să facă șpagatul pe plafon. Brusc, trupul ei subțiratic desenă o voltă strânsă, prăbușindu-se peste Onose. Femeia își propti nasul și bărbia în șlițul pătat de grăsime, cu doi nasturi descheiați, al temerarului constructor. Pulpele cuprinseseră între ele capul chelbos tot așa cum palmele strâng chipul drăgălaș al unui copil. Cei doi se potriviră întocmai ca în hârjoana binecunoscută. Pentru bătrân, șocul loviturii dispăru curios de repede. Nările începură să palpite, dilatându-se, amușinând asemenea copoilor de vânătoare. De după sticla spartă a ochelarilor, pleoapele se închideau și se deschideau cu repeziciune. Urechile se scuturau ca la animalele enervate de muște. Din senin, îl cuprinse o mâncărime binecunoscută care nu-l mai încercase de cel puțin zece ani. Era semn bun, binecuvântă în gând toată catastrofa. Un zâmbet mulțumit se tolăni pe chipul răvășit. Ar fi vrut ca furtuna de pe hol să nu se mai termine, să poată gusta pe îndelete din nesperatul dar.
Dezmeticit, Petronel privea din ce în ce mai atent către perechea inedită. Pe măsură ce se concentra, haosul pierdea din putere. Întâi se opri zgomotul teribil, apoi suflul slăbi, fișele înaripate căzură neputincioase, așternând un cearșaf de hârtie zdrențuită peste vălmășagul stăpân. De sub maldărele de celuloză, înlocuind șuierul nemilos de până atunci, se porni un cor de gemete, tânguiri, scâncete.
Cosânzeana începu să tremure. O trezise groaznica senzație că e torturată. Durerea trecea prin fiecare centimetru din corp, de la firele de păr din cap până la unghiile mov de la picioare. Parcă și brățara de la încheietura mâinii ori lănțisorul de la gleznă strângeau de-o podideau lacrimile.
Onose suflă două, trei foi de pe obraji, fornăind întărâtat. Începu să-și plimbe limba pe conturul buzelor, întrerupându-se din când în când pentru un plescăit pofticios. Degetele de la mâini jucau agitate. Se strângeau, se desfăceau neîntrerupt, parcă ar fi vrut să scormonească în podeaua mozaicată. Buzele se alungeau țuguiate, capul se ridica încetișor, purtat spre biruință de gâtul de girafă. Mai era un lat de palmă până la impactul cu bumbacul fin când se auzi pocnetul ascuțit al dopului, tras de tirbușon pe gâtul sticlei. În furca pieptului, un arc sprințar țopăia, cu mare și neinspirată poftă de joacă. Avântate prin gura bătrânului, cavalcadă de neoprit, urmară puzderie de ascuțișuri zgomotoase. Un metronom zăpăcit bătea secunda cu sughițurile lui Onose. Împinsă de mișcările săltărețe ale bărbatului de sub ea, Cosânzeana se desprindea în îmbrânceli din contopirea accidentală. Bunicul mai făcu o încercare, ridicând capul. Prea târziu, tălpile femeii se scurgeau peste umerii săi, către genunchi, foșnind a regrete. Þeasta unchiașului căzu grea pe mozaic. Cu ochii în tavan, conștient că totul era pierdut, invocă decepționat zeitățile închipuite:
- Don-hâc-go-hâc-so-hâc-lon-hâc!
„Melcu” puse punct întâmplării, cu un zâmbet amar, greoi desenat.
Era iar liniște. De data asta fusese prea mult, prea tare, prea trist. Se trecuse peste o limită maximă, nu mai avea de gând să permită nimic. Privi în tavan intens, punându-se în mișcare, așa, cu ochii pe vopseaua împroșcată cu fel de fel.
Îi plăcea să-și imagineze orașul, așa cum se vedea de la etajul zece, pe fereastra apartamentului său. Îi pica bine tabloul acela, perspectiva adâncă, cu zeci de planuri suprapuse. Pe deasupra acoperișurilor, depărtarea țintuia ochiul. Umbra lua în stăpânire văzduhul și pământul, ștergând culorile, aruncând asupra tuturor o rece întunecare. Clădirile invadau orizontul cu verticale și orizontale nesfârșite, începute unele din altele, întretăiate plictisitor în unghiuri mereu drepte. Cu rotunjimile și răsucirile ei, cupola unei biserici înfrunta solitar monotonia liniară. Undeva în dreapta, coșul cilindric, semeț, al unei hale, răspândea un fum albicios care se răsfira în zeci de reprezentări. Prins în goana vântului de la Răsărit, se arunca vrăjmaș peste cetate, plăsmuind întruchipări megalitice, creaturi supranaturale, îngemănări de ființe cu lucruri. Câteva salturi, câteva tumbe și obosea, răsfirându-se în cele patru zări, ca și când n-ar fi fost. Ducea cu el gândurile „Melcului”, absorbit de înlănțuirea fantasmelor celeste. Departe de locul în care trăia tot mai singur și mai furios. Departe de orașul în care se născuse, transformat, nu se știe cum, într-o dementă colivie. Departe de mârâielile cârdurilor exasperante de mașini luxoase, obrăznicia toantă a banilor nemunciți și hăul trist din cacealmaua inutilă a sufletelor goale care își mimau menirea.
Cu hainele ferfeniță, părul vâlvoi, desculț, trecea impasibil printre echipajele de ambulanță și descarcerare, îmbulzite în curtea largă. Zâmbea relaxat, privind cerul. De parcă bolta i-ar fi găsit leacul, se opri, luminat la față. Știa foarte precis ce avea de făcut în acea seară. Trebuia neapărat să se îmbete. Rănile se cereau spălate. Numai cu vin roșu, berea însemna o blasfemie.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!