POVESTEA POMENIRII LUI DUMNEZEU

Motto: „Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea".(Ion Neculce)

Trăia în zilele noastre, în țara Caliciei, cea doldora de pustnici și mucenici, viețuind în bună înțelegere, meditație, frăție, și reculegere, un dreptcredincios derviș pocăit, pre numele lui Drojdie. La vârsta înțelepciunii și a părului alb, care îi învăluia trupul mărunt și firav, după o viață întreagă petrecută în post și rugăciune, pe scenele lumii, avea acest Drojdie o ultimă dorință pe suflet: să facă o pomenire lui Dumnezeu.
Și era o pomenire, pe vremea noastră, o încercare greu de dus la capăt. Căci trebuiau aduse la Biserică, și oferite în dar, nu mai puțin decât o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, și o lumânare. Toate la un loc, un condei de cel puțin a suta parte dintr-o uncie de aur. Câți nu incercaseră să facă mult mai puțin! Să dea toată viața lor măcar o frimitură din pâinea staffului calic spre pomenirea Celui Atotputernic! Zadarnică le fusese toată nevoința, și priceperea! Zadarnică arta oratoriei și elocinței! Nici un quarc de pâine nu ieșise din mâna, ori buzunarul vreunui calic bogat! Darmite o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, și o lumânare! O minunea din acestea nu s-a mai pomenit! Toți, dreptcredincioși din tată-n fiu! Toți, în consilii de administrație, slujbași ori directori bancari, manageri, comercianți și negustori, politicieni, notari, avocați, magistrați, angrosiști, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe lună, salar!
O, încercarea încercarilor! Ce oameni să aibă în Calicia asemenea averi, încât să dea din ele, un firfiric, măcar!? Cine să își ofere asemenea divine plăceri, serafimice desfătări, heruvimice încântări, încât să plătească a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine să îndatoreze Bunătatea Dumnezeiască, cu recunoștința omenească? Căci toți bogații Caliciei erau nește calici, sadea! Care nu puneau, plângeau ei, nimic în gură, cu anii! Nici din curțile lor fără garduri nu ieșeau, pentru a nu risipi, din iconomia puterilor trupurilor lor, caloriile vitale – necum să călătorească în fiecare weekend în alte țări, pe alte continente, ori oceane! Trăsurile și le puneau pe foc, anotimp după anotimp, ba o roată, ba un ham, ca să își încălzească, cât de cât, bordeiele! Iar animalele de tracțiune, neavând cu ce să le hrănească, le vindeau cu adâncă mulțămită, pe câte o binecuvântare! De mașini, limuzine străine, vile, și conace, cine să fi auzit? Căci toate mașinile lor, împreună, spuneau ei, se mărgineau la un primus defect, pe care își încălzeau picerele, în zilele însorite de iarnă, sau pe a cărui tăblie își răcoreau buricele deștelor, sub arșița verii! Iar toate vilele lor, laolaltă, erau biete bucăți de cartoane, sau reviste cu strigături de marfă, la umbra cărora se fereau de zăduf, ori cu care își oblojeau de ger, țurloaiele! De bani în lei, care din ei să-i vază? Căci toate averile lor, puse pe un singur card, nu ar fi plătit măcar privirea unui ajutor de foncționar bancar, nici nu ar fi achitat energia pentru o singură citire pe bancomaț a codului lor PIN, de calici și bogati, și emancipați! Iar despre bibliotecile lor, ce să mai vorbim? Aveau tot atâtea cărți, câte cârciumi, supermarketuri, stațiuni, și restaurante nu s-au deschis, încă, în cultura universală!
“Unde să merg?” se întreba sărmanul Drojdie. “La ce ușă să mai bat, Doamne?” “Căci în toate cocioabele cu termopane, ori cu două-trei nivele de clasă primară, ori în vilele, hotelurile și restaurantele pline de nevoitori postitori, și nunți drepcredincioase, ori în supermarketurile nevoiașe, ori în băncile care fac comerț liber cu corcodușe și lapte de pasăre - am fost, și peste tot, am dat numai de mâini întinse, gemete, sărăcie, vaiet, suferință și boală! Dar a suta parte dintr-o uncie de aur, în toată Calicia, de dat, nu am aflat!”
La aceste cuvinte, în fața lui Drojdie a apărut un înger balaoacheș, cu o geacă de piele neagră, și cercel în ureche. “Pst! Pst! Băiatu’!” .“Eu?” întrebă Drojdie.”Tu, bă țăranule! Ești cool! Te-am auzit frecând manganu’! Cât îmi dai să-ți vând un pont?” “Ce să îți dau, îngere? Că nimic nu am! Poate, opincile astea din picere!” “Gagiule, ești marfă! Scoate-le repede, și deschide timpanu’! Degeaba ceri parale la bogații Caliciei! Ãștia e calici! N-are niciodata destul pentru ei! Ascultă-l pe mandea, du-te la nababii Caliciei!” “Și unde să îi găsesc, îngere?” “Fă pași la spitale, loosere! Aci, în Iovacra, du-te la Spitalul Filantropiei! Ori la Urgență! Să vezi acolo trai, neneacă! Parfum! Lovele cât cuprinde! Parnoase! Parai! Plimbă ursu’ repede! Valea!” “Îți mulțumesc, îngere! Domnul să te binecuvânteze!”
Și dervișul Drojdie se încumetă desculț spre spitalul Filantropiei. La poarta spitalului, pe o pancartă mare, de sticlă, scria cu litere de o șchioapă: “La Paradisul Nababilor”. Iar sub panou, cu litere meșteșugite, un meșter neîntrecut cioplise în foiță de aur, următoarea inscripție:

“Ceai cu pâine la micul dejun, ciorbă de zarzavaturi și ghiveci de legume la prânz și pilaf de orez fără carne la cină, acesta este meniul servit în fiecare zi bolnavilor internați în Spitalul Municipal „Filantropia“. Pentru variație, în altă zi bolnavii primesc mâncare de fasole verde sau mâncare de mazăre. O dată pe săptămână primesc bonus două bucățele de carne, una în ciorbă, iar cealaltă în mâncare. Și acesta este doar meniul comun. Bolnavii din clinicile de pediatrie, oncologie, diabet, hematologie beneficiază de regimuri alimentare separate, în funcție de specificul fiecărui bolnav. Bolnavii de diabet, de exemplu, pe lângă supa chioara și cartofii natur pe post de felul doi, mai primesc și o porție de lapte cu fidea. Copiii mănâncă și un biscuit sau o napolitană.
Un adevărat ospăț, s-ar putea spune, având în vedere situația decentă, numai, de la alt spital cu pretenții, de data aceasta unitate sanitară regională, Spitalul de Urgență Iovacra, unde bolnavii nu au mai văzut de la Crăciun o bucată de carne.
Totuși, conducerea Spitalului „Filantropia“ recunoaște că mâncarea servită bolnavilor este mult prea săracă față de ceea ce prevăd normativele, sau față de necesar. „Alocația medie de hrană pentru un bolnav este de șapte lei pe zi, iar noi nu putem aloca decât trei lei. Cheltuim aproximativ 30.000 de lei pe lună, iar necesarul este de cel puțin 100.000 de lei””.

“Sfinte Siluane, adulmecătorule de Duh Sfânt! Sfinte Macarie, ajutătorule al celor săraci! Sfinte Habacuce, apărătorul celor drepcredincioși! Pe toții mucenicii și sfinții!” strigă cu glas mare dervișul Drojdie. “Supă chioară? Fasole verde? Mazăre? Cartofi? Fidea? Cine mai mănâncă azi, și încă, în fiecare zi, asemenea ospețe bahice, bunătăți, și jertfe? Biscuiți? Napolitane? O, sfântă Filofteia, făcătoare de minuni! O, sfinte Mina, tămăduitor al celor bolnavi! O, preacinstite sfinte multmilostive Ioan al Alexandriei! Mare ești, Doamne! Bun ești, Doamne! Că mi-ai deschis poarta acestui așezământ filantropic de comori nemuritoare, și inimile acestor oameni îndelung sârguitori în milostenie! Meniu de 30.000 de lei pe zi? Adică… 3 pâini? O pâine dimineața, o pâine la prânz, și o pâine seara? Doamne, aurește gura mea, să cânte în versuri slava Filantropiei Tale, pentru aceste daruri!”
Dupa ce lăsă la poartă o pâine, taxa de vizitare a paradisului nababilor, Drojdie o luă cu râvnă prin saloane, să propovăduiască pomenirea lui Dumnezeu, și să ceară un dram de milostenie. După o îndelungată și aprigă tocmeală cu nababii spitalului, de-a lungul mai multor ani, Drojdie adună: ba câte o înghițitură de supă chioară, ba câte o frimitură de pâine mucegăită, ba câte un bob de orez căzut pe jos. Ba un chiștoc de țigară Carpați, ba câteva fire curate dintr-o cârpă murdară.
Din aceste avuții, după o muncă de chivernisire de o jumătate de veac, dervișul încropi de o pomenire lui Dumnezeu, din care mâncară, și se săturară, pentru un mileniu, toți bogații Caliciei. Chiar și ultimii 300.
La pomană, Drojdie avea o lumină aurie pe față. S-a închinat la toate icoanele, și a privit cum bogatul staff al Caliciei cioflăie și molfăie pâinea, vinul și uleiul, ba chiar și lumânarea. Seara, când îngrijitoarea Bisericii a dat să închidă, a zărit, în genunchi, în fața icoanei Sfintei Paraschiva, un om cu o aură galbenă deasupra capului. A strigat la el. Nimic. A dat să îl ridice. Era țeapăn. Drojdie era mort. Murise de fericirea celor văzute, trăite, și simțite, la pomana lui Dumnezeu. Că văzuse bogat sătul.
De acum, în Calicia vor trece milenii până se se mai nască un sfânt asemeni lui, care să îi mai facă lui Dumnezeu o pomenire, din mila bolnavilor.
Ce se vor face, însă, calicii bogați ai Caliciei, toți, dreptcredincioși din tată-n fiu, estimp?
Îndură-te, Doamne, și lungește-le anii vieții, cu mileniile, să guste și ei ceva bun pe lumea asta! Baremi Veșnicia…Și dacă nu vor mai prinde încă o pomană…primește-i, Doamne, în Rai !... ori în Împărăția Cerurilor, măcar!…că sunt și ei, oameni!

4-6 martie 2008