agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2728 .



Dan C. Mihăilescu - Literatura română în postceaușism
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2008-06-02  |     | 



Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, Seria Collegium, Ed. Polirom, Iași,
Volumul I – Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, 2004
Volumul al II-lea – Proza. Prezentul ca dezumanizare, 2006
Volumul al III-lea – Eseistica. Piața ideilor politico-literare, 2007



- 1. Dan C. Mihăilescu și postceaușismul

Dan C. Mihăilescu este unul din cei mai importanți critici literari și eseiști din România de astăzi, considerat nu întâmplător (și inspirat!) de Horia Roman Patapievici ca „un mare prozator al stilului critic” . Fiind din specia diagnosticienilor „clinicieni” ai literaturii române, alături de un Ion Pop, Mircea Martin, Eugen Negrici sau Mircea A. Diaconu, verdictele lui Dan C. Mihăilescu sunt mărci ale unei judecăți făcute cu acribie și cu instrumente critice ireproșabile. Apariția celor trei volume din „Literatura română în ceaușism” (Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, Seria Collegium, Ed. Polirom, Iași, Volumul I – Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare (2004), Volumul al II-lea – Proza. Prezentul ca dezumanizare (2006), Volumul al III-lea – Eseistica. Piața ideilor politico-literare (2007)) are în spate parcurgerea de către autor a etapelor de asiduă activitate în cercetare; întâi, perioada cât scriitorul a activat ca cercetător științific la Institutul de istorie literară „G.Călinescu” (1980-2003), apoi etapa cât a fost secretar de redacție la Revista de istorie și teorie literară (1983-1986) sau cât a făcut cronica la revistele Transilvania (1984-1989), 22 (1994-2000), Ziarul de duminică, supliment al Ziarului Financiar (din 2000 până în prezent).
Felul în care Dan C. Mihăilescu definește postceaușismul reprezintă premiza conceptuală a acestei Istorii critice a vieții literare românești. Mai întâi, ca și Monica Lovinescu* 1), Dan C. Mihăilescu suprapune ceaușismul unei duble decepții. E, întâi, decepția românească, în care sunt prezente „demisiile morale ale unor scriitori prea grăbiți să-și exercite eterna adaptabilitate întru putere, în scopuri, vezi Doamne, „stabilizatorii”, apoi fesenizarea, mineriadele, condamnarea resurecției imposturii, a funciarei noastre dualități întru aflarea de alibiuri pentru netrebnicie („naționalismul ne este lătrător, iar critica e înlocuită de zeflemea” cf. Monica Lovinescu) etc.” De cealaltă parte, însă, e decepția europeană, prin care e condamnată „lipsa acută de imaginație politică a Occidentului față de fisurarea reactorului estic” și, în special, e criticată vehement „incapacitatea intelighenției occidentale de stânga de a accepta (măcar) echivalența totalitarismelor, indiferent de culoarea inițială a doctrinelor lor”. În lumea guvernată de cele două decepții majore de după 1989, se trăiește într-o lipsă de articulare sistemică, accentuată de decalajul dintre judecățile și caracterul derizoriu al argumentelor ce se instituie drept probe asupra caracterului regimului ceaușist. Astfel se naște o „adevărată virtualitate” care transformă tot ce atinge într-un fel de prezent continuu, și poate că aceasta și este miza manipulării istorice căreia îi suntem victime, pare să intuiască și Dan C. Mihăilescu, fiind conștient că s-a atins stadiul în care critica trebuie reinventată. Și Alexandru Cistelecan remarcase același lucru, atunci când scria într-un preambul la o operă recentă: „Critica noastră literară a trecut printr-o mare spaimă îndată după căderea comunismului. Și nu orice spaimă mare, ci chiar marea spaimă: spaima de dispariție.” *2) Mai demult, Lévy pomenise undeva, citat de Paul Virilio *3), că „virtualul se opune acum nu realului, ci actualului”, situație pe care D.C.M-ul încearcă să o redreseze, dorind a evita tendința asimptotică a actualității, y compris cea recentă, la a-criticism, la abolirea axiologiei.
Construirea acestei enciclopedice lucrări de autor a lui Dan C. Mihăilescu se face printr-un joc de puzzle, prin tehnica acumulării progresive a fragmentelor și detaliilor de vieți, autori, biografii, opere, bibliografii, toate venind a se suprapune eforturilor autorului de a se construi pe sine însuși într-o lume a prezentului continuu, a aproape- virtualului, când, după cum spune Paul Virilio *4), „noi astăzi nu ne mai construim, ci ne fabricăm ca semne”, deoarece prezentul în direct ne distruge prezența. Destinul însuși al lui D.C.M. (din 2000 și până la ora actuală e cronicar al „Ziarului de duminică”, deci obligat la depresurizarea și lipsa de consistență a prezenței scriitorului, în favoarea criticului prezent în direct) l-a acreditat și titrat pentru statutul de „prozator al stilului critic”. Interesant de meditat la prețul plătit de DCM pentru a afla ce este, cine este de fapt și care îi este menirea, iar această odisee a început o dată cu …postceaușismul, când, în 1990, deja fiind „cercetător de zece ani în Institutul „G.Călinescu”, eram fericit că vom începe cu adevărat lucrări de interes național, care să fie și tipărite, că vom beneficia de stagii de studiu în marile biblioteci europene, că-mi voi da doctoratul cu „Istoria Generației ‘27”, că vom face la Revista de istorie și critică literară un Manuscriptum la puterea a treia ș.a.m.d.” Dar postceaușismul a anulat iluziile: „n-a fost să fie așa. Institutul a intrat în deprofesionalizare, revistele academice, și așa mortăcioase, au decedat de-a binelea, mulți dintre cercetători au plecat, au luat calea politicii, a diplomației sau a învățământului.” *5) După ani de zile de cronică literară în 22…DCM trage concluzii „Eram eu făcut pentru critica de întâmpinare? Hotărât, nu. Lipsit de voință de putere, deloc dotat pentru politică literară, pentru cabale și pentru critica de verdict (făcut și desfăcut ierarhii din mers), format în spiritul istoriei literare și al criticii de susținere, sigur că înhămarea la exercițiul foiletonistic m-a chinuit multă vreme ca un contre-emploi alienant”. *6) Continuând propria istorie personală, DCM evocă intervenția din primăvara lui 2000 a lui Nicolae Manolescu și Stelian Þurlea care l-au persuadat să treacă de la 22 la Ziarul de duminică, „în ideea că m-am copt îndeajuns, că expozitivul trebuie să cedeze în fața simplei judecăți de valoare, că nu mai am nevoie de șase pagini de manuscris pentru o cronică, două fiind arhisuficiente pentru punerea cărții în context, ecuație estetică și verdict”. Punctul pe i l-a pus undeva Sorin Antohi când a declarat că DCM este „cronicarul literar al tranziției noastre”. DCM poseda deja un morman de cronici cu care trebuia să facă ceva, deși plătise prețul de a nu fi ajuns să termine „istoria Generației ‘27”, demisionase de la Institut, până și “la doctorat am renunțat și nici…Gvardia națională a lui Crăcănel nu mă mai primește”. Și iată cum, din decepție în decepție, în viață (la cincizeci de ani, primul infarct), în carieră, în plasarea în cadrul orizonturilor epocii postceaușiste, DCM câștigă de fapt materie și energie pentru ceea ce avea să devină „nu o istorie meseriașă, ca la carte (…) Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocritică și comparatism, ci o simplă reunire evaluativă făcută cronicărește, din mers. De aici și riscurile: aerul de improvizație, repetarea obsedantă a acelorași idei, subiecte și ticuri stilistice, excesul descriptiv și digresiunile exercitate în dauna conciziei și a preciziei. Sunt riscuri asumate ale cronicii, față de care caracterul sintetic al istoriei literare – de invidiat – asigură miezul și priza lecturii.” *7) Acestea toate se așează de minune într-o structură magistrală de tratat la DCM; e un tratat structurat și bine articulat, în care până și micile imprecizii cad elegant în matricea unitară, fapt care, bunăoară, nu i s-a întâmplat și lui Alex Ștefănescu în a sa la fel de recentă Istorie a literaturii române până la anul 2000, care e o lucrare aproape de operetă, o „istorie” bufă, o „lucrare prea folclorică pentru a fi acreditată de literați și prea comodă în criterii pentru a fi dezbătută de „specialiști”” *8) iar toate astea i se întâmplă lui Alex Ștefănescu din cauza situării sale obstinat extra-academice dintr-un soi de orgoliu negativist dublat de vocația amatorului isteț și aventurier care îl sufocă intelectual și îi împiedică de ani buni evoluția, după cum constată și Alexandru Cistelecan în volumul Diacritice. Dincolo de decepția românească și decepția europeană în al căror decor DCM a îmbrăcat generic epoca postceaușistă, se situează – lucru evident în lectura volumelor „Literaturii române în postceaușism” – turnesolul developării cu noi dioptrii a tandemului stânga-dreapta politice de pe scena lumii de după căderea Zidului Berlinului, deci și a lumii postceaușiste. În prefața intitulată „Stângăcii de dreapta” pe care autorul o scrie la cartea sa intitulată „Îndreptări de stânga” (Ed. Humanitas, București, 2005), DCM acceptă că postceaușismul inițial l-a predispus la reverii: „România lui Caragiale, România lui Cioran, România noastră, a „boierilor minții”, după care, însă, a devenit din ce în ce mai clar că „noțiunile de dreapta și stânga nu-și mai găsesc astăzi (cu excepția fanatismelor mai mult sau mai puțin asiate) puritatea doctrinară, contururile ferm desenate, miezul dur și monocrom, precizia partinico-parlamentară și poligoanele de exercitare, inflexibilă a principiilor. În post-istorie (DCM admite că am intrat direct din ceaușism în postistorie) nu mai există autonomie și monocromie, ci numai interacțiune, multiculturalism, interdependență, politropie etc.” *9) Liniile de forță ale lumii postceaușiste nu mai sunt trasate de mafii definite de antagonismul dreapta-stânga: „Ceea ce se numește Realpolitik, cinismul discreționar, pragmatismul oligarhic și clientelar caracterizează relațiile inter- și intrastatale, astfel încât între forțele supranaționale ce compun „cupola” planetei și baronii mafiilor din Colentina, Pantelimon și Ferentari este doar o deosebire de calibru, nu de esență.” *10) Omul actual, și DCM însuși, în calitate de „hibrid tipic post-modern” conform specialiștilor în istoria doctrinelor, nu poate fi decât un „liberal-conservator cu puseuri socialiste, populiste și reverii ecologiste. Un admirator al autoritarismului, al monarhiei luminate, un nostalgic al regimurilor de mână forte, dublat de ispita anarhiei și de demonul insubordonării.” *11) Deși simte că în cazul său dreapta ar atârna mai greu (în fond, nu există egalitate perfectă între organe și părți anatomic simetrice!), DCM recunoaște că „dihotomiile sunt dizolvante, inoperante sau contraproductive” iar calea cea mai actuală de urmat în privința impulsurilor politice ar fi aceea a polarizării dintre Trecut și Viitor, sau, ceva mai plastic, „între cei ce venerează rădăcinile, evoluția organică, fiind indiferenți la „zbor”, fascinați de status quo și deci ostili la schimbare, iar dincoace inamicii establishment-ului, fanii destrămării, atleții revoluției permanente”. Între progresul văzut à la Cioran, ca respect al rădăcinilor (l’élan vers le pire) și obsesia dinamitării oricărui trecut, DCM se întreabă, citându-l pe Cioran, dacă nu există și o a treia cale, aceea care stă în evitarea alegerii, deoarece „este o nebunie să-ți închipui că adevărul stă în alegere, când orice luare de poziție echivalează cu o nesocotire a adevărului. Cine se confundă cu ceva, cu orice, dă dovadă de porniri morbide: nu există salvare și nici sănătate în afara ființei pure, la fel de pură ca vidul.” *12)

Postceaușismul, la care se raportează DCM în lucrarea sa, se circumscrie așadar unui topos impregnat de decepția românească după 1989, de decepția europeană, de jocurile- inutile in postmodernitate și false ca temă- dintre stânga și dreapta, de tentativa de a decela între spaimele trecutului și frica de necunoscut a viitorului. DCM recurge, finalmente, tot la un verdict dat de Emil Cioran, mizând pe universalitatea sentinței privind alegerea poziției optime de raportare a omului la istorie: „Să continuăm, așadar. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să aplicăm mai departe distincțiile tradiționale, fericiți de a nu ști că valorile născute în timp sunt, în ultimă instanță, interșanjabile.” *13) , spunea filosoful la 1957, dar fiind reluat cu entuziasm de Dan C. Mihăilescu în 2005 *14) , în tentativa sa de a traversa firesc, la bordul fragilei literaturi române, oceanul postceaușismului, cel plin de valuri reale și de false valuri.


- 2. Literatura română în postceaușism – Literatura ca puzzle


Din cele patru volume proiectate de DCM pentru opera de sinteză Literatura română în postceaușism , doar trei au văzut deja lumina tiparului: Volumul I – Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Volumul al II-lea – Proza. Prezentul ca dezumanizare și Volumul al III-lea – Eseistica. Piața ideilor politico-literare, toate în Seria Collegium, Ed. Polirom, Iași, 2004. Aceste trei volume reunesc, în compoziția unui puzzle uimitor de eficient, articole publicate de Dan C. Mihăilescu în Ziarul de Duminică.

2.1.Volumul I (2004), dedicat Memorialisticii sau trecutul ca re-umanizare, include, deși nu în exclusivitate, și depoziții propriu-zise ale victimelor comunismului, și pleacă de la Impasurile memoriei („căci literatura memoriei, după ce ne-a încântat și ne-a umplut sufletul și mintea, ne revoltă acum prin teribila, deși ( levantina) aporie în care ne-a proiectat)*15), pentru a parcurge dinspre către prezent sinuoase trasee prin Hipnoza României interbelice (Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Cella Delavrancea, Leontin Jean Constantinescu, Alexandru Baciu, Zoe Cămărășescu, Constantin Beldie, Ion Negoițescu, Nae Ionescu, Mihai Rădulescu, Ion Biberi). Un capitol special grupează Exercițiile de supraviețuire lăsate în biblioteca românească de N. Steinhardt, Ion Ioanid, Ion D. Sîrbu, Marioara Voiculescu, Sanda Golopenția, Constantin Eretescu, Annie Bentoiu, Alexandru Ciorănescu, Sandală Stolojan, Cornelia Pillat. În secțiunea Metabolism literar, autorul grupează articole referitoare la Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Virgil Nemoianu, Victor Felea, Constantin Mteescu, Traian Chelariu, Doinaș și alții. Cu Felix Culpa (despre Crohmălniceanu) DCM începe să parcurgă tacticos suita câtorva Semințe de scandal, scriind despre Nina Cassian, Alexandru Paleologu, Titus Popovici, Gheorghe Brătescu, Henry Zalis, Cornel Burtică, Paul Georgescu, Geo Bogza, Iosif Sava, Paul Goma. Referiri la autori foarte mediatizați apar în capitolul final, Eu, personajul, prin articole dedicate lui Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Stelian Tănase, Tia Șerbănescu, Gabriela Melinescu, Liviu Antonesei, Vasile Dem. Zamfirescu, Mihai Sârbulescu.
Maniera de a face critică a lui DCM este, confirmând cele declarate de el însuși, un proiect foarte liberal, original, folosind abordarea scriitoricească, poetică, digresivă, evitând calapodurile, și cu toate acestea păstrând un respectabil suport științific, ce urcă din experiența anilor de cercetare în domeniul istoriei și criticii literare petrecuți de autor în Institut. Autorul se dorește a fi un artist al formulelor sintetice, dar unul dublat de un mag al metaforei, și tocmai de aceea poziția sa față de critica literară (pe care totuși o practică nedezmințit) este asemănătoare cu a lui Livius Ciocârlie, un alt critic ce repudiază și el, la rândul său, însăși Critica (dacă e lipsită de spiritul științific și de moralitatea criticului): „am renunțat la critica literară când am înțeles că e imposibilă: ca să fie la obiect, ar trebui să fi citit toate cărțile necesare pentru a o comenta pe una, adică întreaga bibliotecă Babel, pe toate, cu o secundă înainte de a te fi apucat de scris”. Pentru a nu fi acuzat el însuși, sau pentru a nu se autoacuza, din manie, că este unul din „cei ce trag lumea pe sfoară cu pișicherlicuri”, DCM este măcinat, ca și Livius Ciocârlie, de aceeași neurastenică obsesie a onestității absolute. Tăierea firului în patru, ca act de igienă sufletească a bunului critic, îl situează pe DCM în seria celor ce își asumă consecințele criticii mergând până la exorcizarea răului care se găsește în superficialitatea și lipsa de deontologie a criticilor falși (ce întunecă adesea orizontul literaturii române actuale); el însuși afirmă că se vede scriind „cu un ochi caragialian și cu celălalt cioranian”, fiind plasat, din această cauză, de către Mircea Platon *16), „în descendența badinajului superior al gazetăriei spät-romantice, genitoare a caleidoscopului idilic, a foiletonisticii domestic-utopice, a criticii vătuite, subminate de gurmanderie lexicală și temperate de histrionism”. Tocmai de aceea, poate, tânărul critic Daniel Cristea – Enache observă că „dincolo de finețea analititcă a lui DCM și de erudiția exploatată neostentativ, în fiecare colțișor de text, dincolo chiar de stilul inconfundabil, mai importantă mi se pare capacitatea sa de a evita maniheismele, de a pilota, așa-zicând, balonul critic fără să arunce din nacelă alteritatea, ci numai lestul necesar” *17).
În linia aceleiași prudențe a bunului critic ce se simte dator să echilibreze balanța trecutului și a viitorului pe pământul ferm al unui prezent judecat la rece, Dan C. Mihăilescu meditează memorabil pe marginea riscului plonjării numai în adâncul memorialisticii și al recuperării trecutului: „asumarea excesivă a trecutului și camparea obsesiv-compulsivă în bivuacurile paseismului, această hipnoză pe care, literalmente, o exercită asupra noastră generația ’27 sau junimismul maiorescian sau căpătat proporțiile unui risc mortal.[…] Nu este posibil să sufocăm prezentul, postulându-i pur și simplu criza intelectuală, domnia improvizației, dictatura imposturii, agresivitatea veleitarismului și câte asemenea formule cu care ne strângem tot mai tare lațul de gât.[…] Ne condamnăm astfel, pe noi și pe copiii noștri, la o jalnică, profund vinovată, inutilitate. Până și fascinația cu care ne închidem, mulți dintre noi, criticii literari, în memorialistică, aproape total indiferenți la literatura debutanților de ultimă oră, este o formă de narcoză. O dulce dezertare sau o evadare periculoasă, care e, oricum, pe termen lung, o culpă de neiertat. Dacă o dată ieșiți din dictatură și ajunși în libertate am reacționat cât se poate de natural, recuperându-ne tradițiile, este la fel de adevărat, acum, că îndemnul „Înainte, spre trecut!” ar trebui înlocuit : „Înapoi, la viitor!”” * 18).
Văzută de DCM ca un proces de re-umanizare a culturii românești postceaușiste, memorialistica a fost și pentru el, cum și pentru Al. Cistelecan (cu care DCM se întâlnește pe același trend literar)„fenomenul cel mai eruptiv îndată după 1989” *19), fenomenul care a produs „o explozie depozițională, deși nu morală în primul rând”. Nevoia de adevăr apărută la căderea dictaturii a reprezentat expresia nevoii de re-umanizare, ca și expresia vindecării prin „adevărul crud, direct, imediat, neprelucrat. Jurnalele, memoriile, însemnările de acest tip au reprezentat, de altminteri, și singura literatură de sertar care s-a găsit în România. Iar sertarul în care ea a stat a fost, în multe cazuri, o groapă, o grădină sau cine știe ce altă ascunzătoare.”
Multe din jurnalele și scrierile memorialistice abordate de DCM nu sunt literatură, dar poate că literatură sunt, totuși, din cauza simplității și onestității confesive, sau grație imperativei conștiințe care le-a adus la suprafața cu o forță ascensională ce a reprezentat însuși prețul vieții și sensul supraviețuitor al autorului.
Când este vorba despre jurnalele și memorialistica scriitorilor ce au făcut dezvăluiri in postceaușism, DCM observă inevitabil, deși nu recurge el însuși la formularea de edicte și verdicte tranșante, că în prezent se pun acut problema revizuirilor, problema revalorizărilor, chestiunea situării axiologice a operelor prin prisma criteriului și spiritului conferit de formularea conceptului de est-etică de către Monica Lovinescu (ce dezvoltă în actualitate o mlădiță din școala de gândire a tatălui său, și este la rându-i urmată cu fidelitate astăzi de Gheorghe Grigurcu). DCM privește cu ochi buni aceste discuții, le asimilează, deși e conștient de imposibilitatea de a grăbi apariția noilor „taxonomii”, iar explicația pe care o prefer aici pentru acribia și concizia sa, vine tot prin pana lui Al. Cistelecan * 20) : „Literaturii noastre de dinainte de 1989 i se întâmplă un lucru pe cât de nedrept, pe atât de fatal: lectura ei relevă azi o parțialitate (sau insuficiență) letală, esteticește vorbind, în viziunea asupra realului. Acest fapt e cu atât mai dramatic – și mai necinstit, mai cinic, la urma urmei – cu cât el e mai evident tocmai în cazul celor mai „curajoase” cărți de ieri, al celor care abordau, fie într-o stilistică realistă, de acroșaj direct, fie într-una parabolică, de referințe voalate, dar cu adresă precisă, actualitatea și problema ei sufocantă. Nu e cinstit, în fond, ca tocmai acele cărți ce țineau, cât puteau, treaz spiritul de rezistență și denunțau, fie și sottovoce, sistemul, să piardă în fața istoriei, în vreme ce autorii care au făcut abstracție de epocă, trecând prin ea (din perspectiva operei, firește, nu din cea a autorului și a vieții sale personale) ca gâsca prin apă să-și ia azi o revanșă estetică asupra aceleiași istorii. Din păcate, chiar acești autori sunt sacrificații mutației petrecute în receptarea literaturii, pe urmele rupturii de sistem. Ce-i drept, nu fără nici o rațiune, căci din opera lor epoca transpare stilizată, filtrată și într-o viziune, azi, handicapată, chiar atunci când e vorba de ediții ce și-au recuperat textul originar. Lucrurile au fost explicate și motivate de mulți (ca să folosesc un eufemism statistic) critici care au avut curajul – ori curiozitatea, de n-o fi fost totuna – să-și revadă lecturile „fierbinți” de ieri. Sărind peste nuanțe, explicația, dată simplu, constă în dublul pact iscălit de acest tip de scriitor: pe de o parte, pactul subversiv cu cititorul, pe de alta pactul acomodant cu cenzura. Semnătura pusă pe ambele pacte a dus doar la compromisuri de viziune care vor devaloriza (de n-au și făcut-o deja) drastic această literatură care era, în epocă, tocmai expresia cea mai acută a conștiinței. Ficțiunea a pierdut războiul cu ideologia în clipa în care a acceptat-o ca partener (dar l-a pierdut, totuși, mai onorabil decât ficțiunea care s-a deproblematizat, decontextualizat și „atemporalizat” ca de la sine, suspendând epoca dintr-o fenomenologie a fricii).”
Epoca iese la lumină, însă, după 1989, deși cu întârziere, prin memorialistica ce are valoare incontestabilă de literatură și de revelație.

2.2. Volumul al II-lea (2006) al Literaturii române în postceaușism tratează Proza. Prezentul ca dezumanizare. De ce „dezumanizare”?, se justifică DCM, care recunoaște că, fiind mai ales critic de poezie, „ n-a fost pregătit pentru exegeza narațiunii” și tocmai de aceea face efortul de a nu confunda zgomotul cu substanța. Așadar, dezumanizare e în acest prezent al prozei, „pentru că, deși nu totul a fost și este excesiv corosiv, maladiv, fără speranță, succesiunile de imagini ale unei Românii fără Dumnezeu, fără temelie, rânduială și fără scăpare, umbra uriașă aruncată de atâtea și atâtea universuri narative exfoliate în disperare, viciu și dezagregare a persoanei ajunge să influențeze decisiv și lumile narative „luminoase”, unde precumpănitoare sunt morala, forța iradiantă a etosului, calofilia și rafinamentul estetizant. Răul există în dozaje suficient de otrăvitoare chiar și în personajele, întâmplările parabolice și viziunile expiatorii din prozele lui Dan Stanca, în deriziunea cvasi-gogoliană din paginile lui Dan Lungu, în feminitățile înlănțuite ale lui Mircea Daneliuc, în ludicul bulgakovian al lui Daniel Bănulescu ș.a.m.d. Prea este mare și vizibil comerțul cu diavolul în firea și filele scriitorului nostru ca să nu-i percepi rândurile ca pe niște exerciții la sala de forță a dezumanizării.
Până la urmă, determinante mi-au rămas senzația de necropsie socială, imaginea de crematoriu al speranțelor, gustul de cenușă al ficțiunii. Lectura unui univers handicapat, abuzat, dezabuzat.” *21)
Deși autorul recunoaște că de proză s-a apropiat tot mai greu în ultimii ani, „ca de un gen ce i se pare, în fapt, inadecvat ființei, pregătirii și așteptărilor sale”, el mărturisește că și-a dorit totuși ca, prin acest volum al II-lea al Literaturii…să se achite „de obligația cronicarului care-și respectă meseria de a recenza constant și simpatetic” aparițiile notabile de proză românească *22)
Punctul de plecare al construcției acestui volum este în analiza unui tandem vizibil în literatura română : Mania lirismului și narațiunea ca penitență. Sub titlul Semne din alte vremi. Parabole, Fabulos, Calofilie sunt prezentate studii și eseuri, cronici și scrieri despre cărți semnate de Mihail Villara, Alexandru Vona, Ion D. Sîrbu, Alex Mihai Stoenescu, Mihai Sin, Stelian Tănase, Dan Stanca, Mircea Nedelciu, Stelian Þurlea, Ștefan Agopian, Horia Pătrașcu, Gheorghe Crăciun. Capitolul întitulat Realismul apocaliptic și deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea crudă. Cinismul îi include pe Ioan Groșan, Petre Barbu, Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Mircea Daneliuc, Mircea Ghițulescu, Felicia Mihali, Cornel Ivanciuc, Petru Cimpoeșu, Octav Bozîntan, Cecilia Ștefănescu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Oncescu, Cătălin Mihuleac, Dan Lungu, Doina Ruști, Tudor Călin Zarojanu. Ultimul capitol recuperează proze semnate de Sorin Gherguț, Jolán Benedek, Ion Manolescu, Dima Bicleanu, Ovidiu Verdeș, Alina Nelega, Mira Feticu, Ruxandra Cesereanu, Constantin Popescu, Sorin Stoica, Cezar Paul-Bădescu, Radu Paraschivescu, Ioana Băetica, Ioan Lăcustă. Așa cum observă Bianca Burța- Cernat *23), volumul dedicat Prozei românești postceaușiste sau prezentului ca dezumanizare, « dezvăluie direct mecanismele prin care în discursul critic relativizant, spumos, spectaculos al lui DCM se insinuează, insuficient reprimate, vechile tentații ale istoricului literar…Grija pentru contextualizare, interesul pentru biografia autorului, pentru motivațiile literare și extraliterare » duc la un relativ bun sfârșit strădania analistului, căci se observă că DCM « se exersează cu succes în cronica-recomandare, nu în cronica-analiză. E străin totodată de critica de verdict. » Și Tudorel Urian remarcă originalitatea acestui volum și a alegerilor lui DCM, « ale cărui opțiuni sugerează grile de lectură care s-ar potrivi mai degrabă poeziei și memorialisticii […] iar dacă i se poate reproșa ceva este o anumită lipsă de perspectivă, uneori analiza fiind făcută prea aproape de nivelul textului, în chiar inima acestuia…Dar acest volum este un foarte bun companion pentru cei ce doresc să ia temperatura prozei românești contemporane » *24) Al. Cistelecan, care declară că « împărtășesc până la identitate poziția și condiția adoptate de DCM » *25) aduce un argument interesant privind situarea lui DCM pe versantul celor criticilor care mizează pe gust și elengața gustului : « DCM e ultimul critic ce nu se sfiește să mizeze deschis pe criteriul gustului, exhibându-i limitele cu o onestitate provocatoare.[…] El crede într-un concept de proză care mizează pe poveste, pe eroi cu destine și pe conflict, deși autorul nu face o dogmă inviolabilă din acest gust. El se lasă sedus, și încă cu entuziasm, și de proza de rafinament, chiar și de aceea non-epică, non-narativă.” Un accent entuziast pe acest al doilea volum al Literaturii…a pus Stefan Borbély, care vede în DCM „un gurmand al literaturii, care are capacitatea de a o transforma în spectacol sau - cum e cazul prozei noastre de după 1989 – în apocalipsă…” Calitățile analizelor sale vin din condiția susținută permanent de DCM, aceea de „critic foarte viu, dilematic, mereu în vervă, excelent stilist, foarte bun cititor contextual al unor cărți nu o dată stufoase, dificile, și excelent diagnostician, capabil a situa o carte în evoluția diacronică a literaturii române.”, conchide Stefan Borbély , care îl consideră pe Dan C. Mihăilescu „ cel mai bun critic de întâmpinare de care dispune în acest moment literatura română.”

2.3.Volumul al III-lea (2007) al Literaturii române în postceaușism se ocupă de Eseistică. Piața ideilor politico-literare și reprezintă, cu certitudine, construcția pe care autorul a agreat-o cel mai mult, asumând-o din start ca pe un vector de apărare a culturii române, după cum se poate vedea din motto-ul – citat din Alexandru Paleologu *26) -- sub care se plasează monumentalul travaliu extins pe 530 de pagini: „S-ar putea să fie o rațiune în dispariția civilizației în care ne aflăm. În clipa asta văd această tendință a globalizării, adică a neutralizării, a nivelării, a nerecunoașterii valorilor specifice, a irespectului față de valoare și competență, a irespectului față de ceea ce este nobil, preferința pentru insurecția sau revolta maselor, în care fiecare este cu meschinăria și ignoranța lui, dar se socoate măsura lumii, și arogă dreptul de a da lecții lumii. Asta este debandadă, degringoladă totală. Lume fără elite, lume care dispare.”
Domeniul de maximă jubilație și acoperire intelectuală pentru autor se dovedește a fi acesta, de la care pornește de fapt volumul al III-lea: Ideea românească și modernizarea prin tradiție. DCM observă că „oricum am întoarce lucrurile, oricâte eforturi am face pentru a sintetiza cât mai isteț și incitant evoluția eseisticii românești în postceaușism, în cele din urmă ajungem tot la tema identității naționale și la binomul tradiție – modernitate. La binecunoscutele întrebări privind specificul, calitățile, viciile, tradițiile, unitatea și direcția Ideii românești și la eternul conflict – latent sau exploziv, dar cu finalități mai întotdeauna complementar –pozitive – dintre izolaționism și sincronism, dintre naționalism și cosmopolitism, cu multele lor ipostazieri: liberalism – conservatorism, estetism –criticism, democrație –etnocrație, autohtonism (xenofobie) – alogenie )xenofilie, rusofilie – occidentalism, gradualism vs. Radicalism Sau, în (cel mai recent) final – adică după marele război ideologic al perioadei, cel din jurul cărții lui Horia - Roman Patapievici din 2001 ” Omul recent” – lupta înverșunată a corectitudinii politice împotriva a tot ce se poate însuma sub cupola „Școlii de la Păltiniș”.” *27)
În acest volum, reunirea de cogitațiuni aparținând diverșilor autori precum și a meditațiilor lui DCM, un veritabil împătimit după jubilațiunea esențială în noosferă, a avut ca punct de plecare desigur constatarea că, „la fiecare nod istoric, după fiecare gâtuitură, prezentul – în debusolarea și anxietatea lui – are nevoie de o regândire a trecutului, de recuperarea rânduielii de odinioară. Ori, dimpotrivă, de o delimitare crudp, demitizantă și traumatizantă, de cutumele împovărătoare ale unei moșteniri resimțite ca umilință, ipocrizie, nimicnicie.” După acest preambul în care se pune problema și se trasează direcțiile, DCM propune capitolul intitulat Reînnodând cu interbelicul , un traseu de idei pe care îl parcurge alături de H.-R. Patapievici, Mircea Vulcănescu, Mihail Șora, Marta Petreu, Simion Mehedinți, Zaharia Boilă, Zoltán Rostás, preocupat de viziunile privind așa-numita ”modernizare prin altoi” (enunțată de H.-R. Patapievici *28), dar și de teoria lui Schumpeter (formulată încă din 1942, și pe care DCM o vede ca un „miez fierbinte” de pe câmpul de bătălii de idei din epoca postceaușistă ) conform căruia „deși capitalismul este un remarcabil succes economic, psihologic vorbind, el a fost înfrânt de socialism, care a câștigat lupta culturală.” *29)
Capitolul intitulat România: obsesie feerică în arcanele istoriei surprinde cele mai interesante pete de culoare de pe câmpul agitat al ideilor și polemicilor ce trasează limitele comparatismului în etapa dată, sub următoarele semnături: Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Antohi, Sorin Comoroșan, Vladimir Tismăneanu, Iordan Chimet, Dan Horia Mazilu, Dominique Fernandez, Irina Nicolau, Augustin Ioan, Daniel Barbu, Thomas Kunze, Mircea Vasilescu, Ruxandra Cesereanu, Cristian Crisbășan, Dan Lungu.
Interesant este jocul asiduu prin care autorul urmărește, pe urma obsesiilor omonime ale lui Sorin Antohi, conturarea probabilistică a celui de al treilea discurs românesc, care s-ar dori un discurs mai fericit decât cele două clasice discursuri, ambele perdante, practicate până în prezent de români, al treilea discurs fiind „terțul perpetuu exclus al dialogului Est-Vest, idiomul de compromis între realitate și ficțiune, între istorie și utopie” *30) Reperele invocate și asamblate de DCM sub diverse probabilități ce pot genera miracole au la bază observații devenite clasice asupra românismului: „nu perorația, ci administrația e ceea ce ne lipsește” (Mircea Vulcănescu); „În clipa de față, intelighenția românească începe să semene cu cea a Rusiei de pe vremuri – e înclinată spre soluții radicale și subversiune, pe de-o parte, dar și spre un fantezism periculos, spre evadarea în imaginar” (Alexandru George); „Viitorul a fost, la noi, întotdeauna contestat de trecut” (I.Chimet); „fluxului occidental i-a urmat refluxul balcanic” (I.C.); „pe alții, nefericirea îi îndârjește. Pe noi, ne îndeamnă s-o exorcizăm luând-o în derâdere” (Octavian Paler); „negativismul nostru moștenit din Orient care fuge în genere de consecvența care edifică în fragmentul care seduce” (Adrian Popescu) și, nu în cele din urmă, găselnița foarte românească a lui Sorin Antohi, „privilighenția”, care definește dintotdeauna și cu asupra de măsură psihologia și sociologia fixării standardelor personale și sociale în lumea românească. *31), la care se poate adăuga condimentul observației lui Cistelecan privind „fabuloasa lipsă de memorie a suferinței la poporul român”. Ultimul referent conchide că “misiunea istorică a românității metafizice omogene, agresive și izolaționiste s-a încheiat”, asta după ce același Sorin Antohi a apreciat cum se cuvine “meritul etnicității metafizice de a fi prefațat și favorizat constituirea și desăvârșirea statului național modern” și după ce același a formulat protocolul necesar mai departe pentru „modernizarea lumii românești de către occidentaliștii pragmatici, sau un protecționism identitar al autohtoniștilor moderați”. Urmând „traseele” lui Patapievici, Aurelian Crăiuțu (cu al său elogiu adus moderației), Sorin Antohi, Alina Mungiu-Pippidi, Andreescu, Alexandru George și Octavian Paler sau Iordan Chimet, fluxul celui de al treilea discurs devine consistent și credibil.
Sub titlul generic de Documente, instrumente și acid polemic, sunt reunite pagini critice despre scrieri aparținând autorilor M. Nițescu, Ana Selejan, Marian Popa, Mircea Zaciu, Ionel Gal, Mihai Pelin, Cicerone Ionițoiu, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Alex Ștefănescu, Mihaela Cristea.
Capitolul cel mai vast al acestui volum, Fervoarea libertății. Politică și literatură. Spectacole de idei, reunește pagini eseistice, istorice și critice despre Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu, Sorin Vidan, Cristian Bădiliță, Monica Lovinescu, Ioan Petru Culianu, Vladimir Tismăneanu, Emil Hurezeanu, Sorin Antohi, Stelian Tănase, Caius Dobrescu, Lucian Boia, Ștefan Borbély, Ioana Pârvulescu, Irina Nicolau, Mihai Eminescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Simuț, Adrian Cioroianu, Virgil Nemoianu, Irina Nicolau, Ion Bogdan Lefter, Dan Ciachir, Sorin Dumitrescu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Alexandru Paleologu, Iuliu Cristian Arieșanu, Mihail Neamțu, Teodor Baconsky, Ioana Pârvulescu, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon. Sub umbrela încăpătoare a acestui capitol, se derulează polemici elegante, adeseori veritabile și profunde încleștări între coloșii literelor românești, duse până la ultima limită, din care țâșnesc arcane de sensuri neașteptate. Verdictul dat de DCM asupra întregii activități de critic a lui Nicolae Manolescu, bunăoară, este acesta: „marea limită a criticii lui N.M. este indiferența (incompatibilitatea) față de tot ce ține de metafizica actului literar.” *32) Totuși, acest verdict sever, izvorât din structura împătimitului de poezie și metafizic care este DCM, este formulat, abia după ce sunt aduse omagiile de rigoare personalității și activității lui Manolescu, cu accent pe revoluțiile sale în cultura și literatura română: formularea „cerul de cărți deasupra și legea critică în mine” (despre care DCM susține că „este cel mai nobil și mai curat orgolios omagiu adus vreodată la noi meseriei de critic literar” *33)). Portretul făcut lui Nicolae Manolescu de către Dan C. Mihăilescu este exemplar și merită reținut în întregime: „Manolescu afirmă undeva că „Spațiul vieții reale este unul al necesității; spațiul ficțiunii este unul al libertății. Niciodată omul nu e mai liber decât atunci când citește” Parazitând și deparazitând literatura, fie impresionistă, fie factologică, având subiectivitate cât cuprinde, veleități de creație literară sau, dimpotrivă, ambiții doctorale, de știință a inefabilului, când strict analititcă, aplicată, când teoretizantă, comparatistă ș.a.m.d., critica literară este înainte de orice, cel puțin pentru Nicolae Manolescu, spirit disociativ și formă de putere ordonatoare. Nimic mai străin în perceperea, judecarea și valorizarea literaturii la Nicolae Manolescu decât metafizicul, digresiunea asociativă, luxurianța liric-afectivă etc. În unghiul raționalității, al verdictului rece, de sorginte iluministă, carteziană, converg toate liniile de forță ale acestui sistem de evaluare literară și, mai larg, culturală, socială, politică.” *34) Nicolae Manolescu este admirat de DCM și pentru alte sentințe ale sale: „Criticul trebuie să fie rău, mai întâi în sensul că spune adevărul. În al doilea rând, rolul lui social este de a menține treaz spiritul critic” sau (în Istorie și mit, 23 septembrie 1998, citat din Manolescu): „…revalorificarea miturilor a devenit de trei ori o modă, după Marea Unire din 1918, la crepusculul regimului ceaușist și în anii tranziției postdecembriste…Paradigma mitică izvorăște dintr-o ideologie extremistă, naționalistă, țărănească, totalitară, iar paradigma istorică dintr-o ideologie democrată, europenistă, urbană, realistă. În ceea ce mă privește, nu ezit să pariez pe paradigma democratică și istorică”.



Volumul I și Volumul al III-lea ale Literaturii române sub ceaușism sunt cărți care oferă o convingătoare viziune asupra memorialisticii și respectiv asupra eseisticii românești, pe care Paul Cernat (în Bucureștiul Cultural, nr 5-6/ 2006) o vede ca fiind „cea mai convingătoare și consistentă de până acum”, însă același cronicare sesizează și slăbiciunile Volumul al II-lea, dedicat prozei postceaușiste, care dezvăluie „fața vulnerabilă a criticului care, prizonier al istoriei, și pierde progresiv încrederea în literatură”. Cauza acestei scăderi a volumului dedicat prozei românești rezidă, în viziunea lui Doris Munteanu, bunăoară (Suplimentul de cultură, nr.71/ 8-14 aprilie 2006), în apetitul irepresibil pentru „scriitura personală pe teme din cărțile altora, făcând, abia el, o critică cu adevărat literară”; pe de altă parte, sesizează Antonio Patraș (Convorbiri literare, nr.5/ 006), DCM manifestă cert un gust acut și irepresibil pentru proza de idei, ceea ce îl face să rămână, „ca și Zarifopol ori Ralea, mai mult un critic de idei, un moralist”, impresionându-l și pe ludicul Al. Cistelecan (cu care este conviv de „regat”) prin capacitatea sa de a fi dirijor, „„omul orchestră” al criticii, un spectacol total, nu doar rivalizând cu literatura ca atare, ci câștigând rivalitatea mai de fiecare dată”.
Eugen Negrici a atras atenția asupra speranței pe care Dan C. Mihăilescu o aduce în cultura română și în critica românească, „prin a sa agitație neliniștitoare care vindecă anemia senilă a criticii literare cu o infuzie de sânge gâlgâitor. Căci obosită și dezabuzată, lumea noastră artistică a realizat cu destulă întârziere că asistă la apariția – în atmosfera rarefiată și crepusculară a literaturii post-revoluționare – a unui fenomen turbionar care stârnește curenți înviorători și risipește castelele de nisip ale baronilor criticii”.

Literatura română în postceaușism devoalează „îngerul îndrăcit” cu care DCM cochetează adesea și care este, se pare, adevăratul motor al ambiției scriitorului-critic de a scrie și o Istorie a culturii române prin generații, al cărei concept va fi pornit desigur tot de la un imens puzzle.








· 1) Monica Lovinescu, Insula Șerpilor, Unde scurte VI, Ed. Humanitas, București, 1996, 408 pagini.
· 2) Alexandru Cistelecan, Diacritice, Seria Actual (coordonator Doina Jela), Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 5.
· 3) Paul Virilio, Spațiul critic, Colecția Panoptikon, Editura Ideea Design& Print, Cluj Napoca, 2001, p.7
· 4) Paul Virilio, Spațiul critic, Colecția Panoptikon, Editura Ideea Design& Print, Cluj Napoca, 2001, p.8
· 5) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2004, p.14
· 6) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2004, p.14
· 7) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2004, p.15
· 8) Alexandru Cistelecan, Diacritice, Seria Actual (coordonator Doina Jela), Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 146 . Dar și Dan C Mihăilescu, în Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.274-285, propune sancțiuni drastice pentru Alex Ștefănescu, deoarece acesta cultivă o lipsă flagrantă de axiologie în Istoria sa: „nu mai avem de a face cu o Istorie, ci cu o suită de medalioane lucrate simpatic. Când ai îmbrăcat cămașa cu arnici a „istoriei literaturii”, ești obligat să intri în hora axiologiei, a taxinomiilor, a înghițirii polarităților. Ești obligat să cumulezi tendințele și doctrinele antinomice, să corelezi seriile și grupurile, să iei pulsul pieței de idei, să urmărești schimbările de canon, evoluția orizonturilor de așteptare, să petreci esteticul cu politicul și sociologia creației, să punctezi istoria instituțiilor culturale, a cenzurii, a mentalităților, a relațiilor dintre specificul georgrafiei literare și directivele politice ale centrului, evoluția tensiunilor intergeneraționiste, legăturile dintre dinamica traducerilor (sincronizarea) și literatura autohtonă etc.[…] Aici nu mai e joacă. Criteriul reprezentativității îl poate lăsa rece pe criticul foiletonist-impresionist, pe eseistul dezinteresat de istoria ideilor, pe hermeneutul fascinat de epoché-ul fenomenologic etc. Dar când te înscrii la concurență cu alde Călinescu și Lovinescu, dar și cu Marian Popa – de ce nu? – parcă era nevoie de altă armă, alte cartușe, alt calibru, altă manieră de „hăituire” și de un vânat pe măsură.” (text publicat și în revista Idei în dialog, ianuarie 2006)
· 9) Dan C. Mihăilescu, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 5-6
· 10) Dan C. Mihăilescu, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 5-6
· 11) Dan C. Mihăilescu, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 6
· 12) Dan C. Mihăilescu, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 8
· 13) Emil Cioran, Exerciții de admirație. Eseuri și portrete, traducere de Emanoil Marcu, Ed. Humanitas, 1993, pp. 13-48
· 14) Dan C. Mihăilescu, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 10
· 15) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2004, p.13
· 16) Mircea Platon, Convorbiri literare, noiembrie 1999

· 17) Daniel Cristea-Enache, Adevărul literar și artistic, 16 septembrie 2003

· 18) Dan C. Mihăilescu, Îndreptări de stânga, Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 92-93
· 19) Al. Cistelecan, Aide-mémoire, Ed. Aula, Brașov, 2007, p.7

· 20) Al. Cistelecan, Aide-mémoire, Ed. Aula, Brașov, 2007, p.161
· 21) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, I I. Proza sau prezentul ca dezumanizare, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, pp.16-17
· 22) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, I I. Proza sau prezentul ca dezumanizare, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, pp.17-18
· 23) Bianca Burța-Cernat, Observator cultural, nr.60-61/ 20 aprilie-3mai 2006
· 24) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, pp.519-520
· 25) Al. Cistelecan, Vatra, nr.5/ 2006
· 26) Alexandru Paleologu (apud Victoria Dragu Dimitriu, Alte povești ale doamnelor și domnilor din București, Editura Vremea, 2006, p.502)
· 27) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.9
· 28) Horia-Roman Patapievici, Discernământul modernizării, 7 conferințe despre situația de fapt, Ed. Humanitas, București, 2005, 229 pagini
· 29) Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, 1942
· 30) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.117
· 31) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.116-117
· 32) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.477
· 33) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.476
· 34) Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism, III. Eseistica. Piața ideilor politico-literaree, Seria Collegium, Colecția Litere, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.476-477
·

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!