MONICA LOVINESCU – DE PARTEA VICTIMELOR ȘI A COBAILOR


„ L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge » (Vàclav Havel)



Monica Lovinescu l-a urmat la Biblioteca din Cer pe Virgil Ierunca. Lumea a înțeles, după această tragedie, că un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis definitiv. Nu e vorba numai de dispariția unui simplu cuplu de scriitori și critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu de analiști și diagnosticieni străluceau în a defini și sluji o atitudine consecventă de respingere a totalitarismului instalat de Moscova în România și în celelalte țări est-europne, dar și o atitudine de suport, cu mijloacele scrisului și ale microfonului, la menținerea speranței românilor. „Cum am putea subestima contribuția Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret inițial dar apoi dat în vileag fără reținere?” afirmă Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).
De aici și tentația de a se vorbi despre Monica și Virgil, luați împreună ca o instanță supremă și ca un tot unitar organic și funcțional, pentru că „ei au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 și până la sfârșitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, și în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol neprețuit în ridicarea moralului nostru, al celor din țară. Ne-au inspirat încredere. Și, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopți din întreaga noastră istorie. » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, ne.16/ 25 aprilie 2008). De ce anume și mai ales de unde vine această vocație unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conștiințele intelectualilor rămași în țară și confruntați cu « mediul liberticid al totalitarismului » * 1) Vocația și sacrificiul asumat (cel de destin, de carieră literară și de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, așa cum ne avertizază, citând din scripturi, și Ana Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare și prigoană » (Ed.. Cartea românească by Polirom, București, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.”
Să admitem că vocația de apărător al conștiinței treze și al adevărului vegheat de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, și ca urmare a triplului șoc cultural încercat în anii tinereții: prima oară, prin groaza resimțită la ocuparea țării de către bolșevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practice, în plin ev al formării și consolidării atitudinilor și reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927) *2) *3) *4) ; aceste polemici au dus la formarea unei intelectualități franceze aprig polemiste, vindicative și activ manifeste în chestia înșelătoarei gestiuni a Binelui prin politică. Nu în ultimul rând, descoperirea exilului românesc real, zbuciumat și eclectic - conținând un miez aprig de discordie și victimogeneză izvorâte în Occident ca și în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul - , a fost șocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Această minte sclipitoare, programată prin erudiție să dea verdicte critice și să concentreze întreaga energie de supraviețuire a elanurilor ființiale în însăși esența unor principii morale, s-a maturizat și a germinat într-o epocă de mari tensiuni și de malefică manipulare politică la scară europeană. Nu întâmplător, după ce vestea abdicării regelui Mihai la București izbucni în Paris într-o noapte de joi, 1 ianuarie 1948, Monica Lovinescu, fiind bursieră a guvernului francez alege, pe 17 august 1948, alături de majoritatea românilor și esticilor din jur (maghiari, cehi, poloni, sârbi, iugoslavi, ruși, evrei, slovaci etc.) aflați în capitala franceză, să facă, dimpotrivă, coadă în fața Oficiului de refugiați, « unde pe vremea aceea obțineai azilul politic într-o zi-două ».*5) La vârsta marilor clocote romantice de la 20 de ani, alergând tinerește către împlinirea idealurilor și gustând deja din experiența culturală fascinantă a Parisului (teatru, lectură, biblioteci, muzee, traduceri, cinematografe, săli de concerte, reviste, propriile articole și cărți, după cum aflam în primele o sută de pagini ale volumului « La apa Vavilonului », Ed. Humanitas, București, 1999), Monica Lovinescu s-a maturizat brusc în acele clipe brutale de alegere forțată a exilului și sub presiunea opoziției dintre impulsul suicidar cvasipueril (generat de dorul de țară și de mama rămasă prizonieră acasă) *8) și decizia de a lupta pentru viața sa, ca și pentru viața altora *9) prin intermediul scrisului (« Relația mea cu scrisul ? Rilke mă ajutase s-o complic cu sfatul său aprig din Lettre à un jeune poète : « Spovedește-te ție însuți : dacă scrisul ți-ar fi interzis, ai muri ? În ora cea mai tăcută a nopții tale pune-ți această întrebare » ». Acesta a fost contextul mai general în care intelectualii și scriitorii români, atât cei prinși în insectarul comunist plin cu formol ideologic, cât și cei din exil, au reacționat la confuzia și malversațiunea istorică prin confuzie și malversațiune, după cum îi scria în 1948 din Buenos Aires și exilatul Vintilă Horia profesorului Al. Busuioceanu *6) : « Este demoralizant să asiști, după atâția ani de experiențe, la naivitatea politică a scriitorilor noștri, la conservarea intactă a acestui servil cameleonism dispus să ia culoarea politică a clipei de față în contrast monstruos cu realitatea politică în general. » Mulți intelectuali din exilul românesc produs de anii de cădere a României sub ocupație sovietică, între aceștia numărându-se și Vintilă Horia, au gândit că este posibilă o patrie alternativă ideală și perfectă în exil, capabilă cândva să preia răspunderea României de mâine *7) : « Þara reală e în agonie. E nevoie de crearea unei noi Românii, peste hotare, bine organizate și cât se poate de solidare, care să se poată suprapune în mod eficace peste trupul vlăguit al României de mâine […] Momentul e cumplit de grav. Þara n-a trecut niciodată printr-o încercare asemănătoare și sunt convins că numai cei dinafară o putem salva.” În timp, Vintilă Horia înțelesese cu tristețe că „așa-zisa colonie românească (a exilului, n.m.) e dezlânată, incapabilă de a se consacra în jurul unui ideal”, iar la 25 august1948, într-o scrisoare către același Busuioceanu, mărturisea că e îngrozit de „această mediocră frământare valaho-bizantină care se consumă pe sine însăși în intrigării inutile și scabroase, incapabilă de a se consacra unei misiuni unitare. Românul peste hotare e o calamitate din punct de vedere românesc, un anti-român aproape”, iar dacă vor reveni cândva în țară, exilații vor găsi „o lume de ruine. Cei din țară sunt atât de nenorociți, încât nu mai putem aștepta vreo refacere de la ei.” (Deși având vederi comune, Monica Lovinescu și Vintilă Horia nu se vor putea apropia niciodată (sunt zeci de mărturii în Jurnalele Monicăi Lovinescu, în acest sens); au fost devastatoare pentru imaginea românului campaniile diplomației românești de compromitere a lui Vintilă Horia în Occident, mai ales după 1960, când premiul Goncourt nu i-a mai fost înmânat acestuia pentru romanul său de succes Dieu est né en exil. Aceasta a fost în 1960 consecința directă a politicii românești de intoxicare prin „scandaluri de dezvăluire” și prin developarea mediatizată intens și în termeni extremiști a experienței de dreapta pe care scriitorul român o traversase în tinerețe. În fond, după cum se știe deja, generația sa fusese captată aproape în întregime în acei ani de valul disperat de dreapta (izvorât din leninismul clinic acut), ca reacție la bolșevizarea țării și cu intenția de a lucra la salvarea ei; ulterior, această generație de elite părăsește România și ajunge în Occident, unde se trezește la realitate și își regretă irosirile politice și bravada din tinerețe.)
Vladimir Tismăneanu reamintește la Radio Europa Liberă*10) faptul că trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale îndelungate: lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minților și capitularea morală. Mânuind cu consecvența și aciditatea de acum știute un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul de stânga -, Monica Lovinescu nu are nici în Occident foarte mulți adepți, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice și culturale influente din Franța sau din alte culturi occidentale au fost finanțate direct de partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a face lobby internațional timp de multe decenii în favoarea bolșevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de antagonismul prea radical față de URSS și sateliții. Unul dintre istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois, despre care Sanda Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed. Humanitas, București, 2007, spunea că posedă „o asemenea înțelegere a comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62) *11), dar tocmai de aceea foarte lovinescian. Este evident că nu ar fi corectă atitudinea de criticare „în bloc” pentru colaboraționism ideologic extremist a intelighenției franceze de stânga la cauza moscovită, critică la care nu a recurs nici Monica Lovinescu până la capăt, dar de care este atenționată amica sa Sanda Stolojan, printr-o scrisoare trimisă din America de Catherine Durandin: aceasta îi reproșează abordarea fără subtilitate și „lipsa de nuanțe” a viziunii. *12) . Mai explicită în referirea nuanțată se arată a fi profesoara de istorie și romanciera Catherine Durandin în abordarea temei lovinesciene a angajamentului intelectualilor din Europa de Est. Pentru a-și argumenta propriile teze, Catherine Durandin (care este unul din cei patru istorici francezi ce au scris istorii ale românilor: Ulysse de Marsillac, Paul Morand, Catherine Durandin, Frédéric Damé, citați de Șerban Rădulescu Zoner în Revista 22, Nr. 756), alcătuiește în anul 1994 o culegere de texte (Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie) pe care o publică la L’Harmattan, Paris, 1994 sub titlul « L’engagement des intellectuels à l’Est », cu ajutorul Institutului Național al Limbilor și Civilizațiilor Orientale (INALCO) și al Ministerului Afacerilor Externe. *13) Destul de tranșantă ea însăși în abordarea unor chestiuni românești încă învăluite în mister, Catherine Durandin desemnează fără dubii anul 1989 ca pe un an al manipulărilor politice rupturale și „dă în mod străveziu de înțeles cititorilor că prăbușirea dictaturii ceaușiste a fost rezultatul unei lovituri de stat și nu a unei revoluții populare”. Realitatea îi apare complicată dar nu confuză, fiind un "amestec complex de conspirație și improvizație, de manipulare bine dirijată și de grabă isterică", scrie Catherine Durandin. În câteva cuvinte autoarea a reușit să caracterizeze magistral evenimentele de la finele lui decembrie 1989, denumite oficial, adică de către conspiratori, "Revoluția Română".
Urmează apoi o comparație, de-a dreptul șocantă, între lovitura de stat din 23 august 1944 și cea de la finele anului 1989.”
Am trecut în revistă reperele instituite de Catherine Durandin, deoarce am găsit o mare similitudine între tezele acestei autoare și ale autorilor citați de ea – care, în calitate de istoric, deci ca om de știință, are și darul sintezelor – și tezele pe care s-a întemeiat de-a lungul Jurnalelor demersul Monicăi Lovinescu și raportarea ei la intelighenția românească. De altfel, recurgând la această raportare la Sanda Stolojan și la Catherine Durandin a Monicăi Lovinescu nu am urmărit decât definirea unui prezent continuu parizian al spațiului cultural de inserție a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca pe durata exilului lor, dar și ca „centru de greutate, „suprastructură” militantă a saudosismului exilat: aspectul său de campanie militară”, așa cum susține și Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie- eseu despre exil, Ed. Aula, Brașov, 2003), care vede un veritabil misionarism în „încercarea, adesea zadarnică, a Monicăi Lovinescu, de a coagula intelectualitatea românească desțărată, promovarea creației românești în străinătate, sisifica determinare în a susține publicistica românească în afara granițelor, ca alternativă la minciuna oficială, efortul dialogului, nu întotdeauna facil, cu alte emigrații.”
Dacă în Antichitate, exilul lua forma unei execuții capitale, în vremea comunismului, exilul românilor are o dublă interpretare: pentru cei rămași în țară, exilul este tot o execuție capitală, dar pentru patria de imigrație, românii devin, așa cum sugera Emil Cioran, niște „ambițioși” și niște „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar dacă sunt scriitori, exilul le este chiar o ocazie de renaștere spirituală, citând aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride chemine dans les hauteurs du siècle vert.” În eseul „Între farsă tragică și destin”, Ștefan Augustin Doinaș merge chiar mai departe cu interpretarea și vede, dincolo de exilul ca poetică, posibilitatea conversiei de către unii a „exilului în destin” și „demonie existențială a istoriei”, și nu mi se pare exagerat a aprecia că exilul justifică și nomadismul specific astăzi epocii globalizării, nevoii de contacte culturale cât mai diverse și exotice sau, după cum spun germanii, Schicksal, „presupune mai puțin un joc al fatalităților în interiorul lumii, cât mai mult în interiorul eului”, fapt consemnat și de Norman Manea în explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica Lovinescu nu s-a supus unei definiții uzuale izvorâte din practica românească a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri”, căci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei țesute de dorul românesc sau de portughezul saudade. Monica Lovinescu a manifestat afinități cu zona tare a dispozitivului de înrădăcinare, cf. definiției lui Guy Scarpetta, și nu a părăsit practic niciodată sistemul de referință cultural și politic al civilizației natale. Dacă Elias Canetti, urmat mai târziu și de Norman Manea, afirmase cândva că „exilul este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost și o patrie, dar și o tribună, de la înălțimea căreia scriitoarea a emis un permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranța întreținută de plămânul artificial de la reanimare îl salvează finalmente pe cel ce agonizează. Iar în acest caz, cel ce agonizase timp de decenii a fost chiar poporul român aflat la distanță, cu tot cu a sa intelighenția confuză, în timp ce emisiunile Monicăi Lovinescu le-a redat, cu fiecare „ resuscitare” săptămânală de pe calea undelor radio, speranța de supraviețuire post-totalitară. „Căci astfel devenise Radio Europa Liberă o sursă prioritară de informații și pasiuni pentru o țară unde informația era oficială, deci sinonimă cu manipularea, iar pasiunea cu propaganda.” * 14)
Lucrul cel mai interesant la destinul Monicăi Lovinescu este această rezistență față de înstrăinare a exilatului la care sentimentul nostalgiei nu învinge pe cel al datoriei față de „patria de hârtie”, pe care o frecventează cu obstinație, fără să fi avut niciodată tentația de a se rupe de lanțul scurt care o lega de cultura românească, fie ea o cultură minoră care își devorează geniile sau le gonește, precum creaturile lui Goya. În opinia Nicoletei Sălcudeanu, Monica Lovinescu aparține grupului de exilați români ce „scriu sub semnul lui Hyperion; de pe poziții bine înșurubate în dispozitivul de înrădăcinare. În tonalități autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste, parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe rând: Goma, Þepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca.” *15)
Dincolo de toate speculațiile teoretice ispititoare pentru definirea exilului ca și a misionarismului românofon ce au caracterizat viața Monicăi Lovinescu, trebuie să recunoaștem, totuși, că obsesia cea mai importantă cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului totalitar, pe care a demascat-o fără încetare. Motivele erau profunde, și erau bazate pe cunoaștere. Experiența spălării creierului prin propagandă era resimțită ca o atrofiere a instinctului de libertate și ca o maladie Alzheimer a spiritului și a moralei. Astfel, propaganda într-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizează spațiul comunicațional (pentru că propagarea stocului de cunoaștere definit de putere în totalitarism nu suferă de nicio concurență legală)” *16) În al doilea rând, „discursul politic, atotprezent, are tendința de a anexa și distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic, pedagogic, istoric etc.” Iar în al treilea rând, tot cf. Dan Lungu, „propaganda nu joacă doar rolul de diseminare a cunoștințelor selectate ideologic (care, în timp, duce la o captivitate a gândirii, după expresiva formulă a lui Ceslaw Milosz [1999], ci și, prin diferite activități organizate cu acest scop (ședințe publice, cluburi de lectură etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adică și la o captivitate a trupurilor – într-o închisoare de catifea, cum ar spune Miklos Haraszti [1983].”
Pentru poporul său ocupat de Moscova, Monica Lovinescu a dorit subminarea fără odihnă a politicii oficiale, cu toate mijloacele, urmărind neîncetat boicotarea procesului de „impunere a unor identități colective și individuale prescrise” de Partidul Comunist care construia o utopică „societate fără clase” și un miraj al „omului nou”. * 17) Că Monica Lovinescu nu a reușit să oprească procesul de mutilare a identităților sociale și a arhitecturii psihologice din societatea totalitară românească este evident. Dar lucrul cel mai important este acela că a avut curajul să încerce, a avut curajul să spere împotriva tuturor vicisitudinilor, a avut curajul să lase o operă mărturisitoare prin care dă socoteală clipă de clipă de toate planurile și eșecurile cu care s-a confruntat.
„Distorsionarea în bună măsură a cunoașterii savante cât și vulgarizarea și răspândirea ei fără precedent, mai ales în domeniul politic, istoric, tehnic, al științelor naturale” * 18) au continuat în România totalitară și încă se derulează în societatea post-totalitară. Puținii disidenți reali nu au stopat această degradare. Dar a existat o voce care s-a sustras proiectului identitar al puterii din România și care a luptat împotriva monopolului politic monocolor. Monica Lovinescu a considerat că este moral să ducă această datorie până la capăt, de partea victimelor și a cobailor, adică a intelighenției românești. În final, ea nu și-a abandonat misiunea asumată, dar a fost abandonată de cei pentru care luptase, deîndată ce societatea totalitară s-a transformat teoretic într-o mașinărie de tranziție către o democrație mult prea îndepărtată.

Angela FURTUNÃ

Mai, 2008
(Hyperion, iunie 2008)







*1) Citez aici expresia utilizată de Gheorghe Grigurcu în « Un fond sacrificial » din România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008.
*2) vezi și Ray Nichols, Treason, Tradition, and the Intellectual: Julien Benda and Political Discourse, Regents Press of Kansas, 1978. Une image nuancée de l'esprit complexe de Benda.
*3) vezi și Michel Winock, Le Siècle des intellectuels, Seuil, Paris, 1997. Un chapitre consacré à la Trahison des clercs et de nombreuses références à Benda tout au long du livre. Winock exprime en outre des réserves envers "l'approche socio-psychanalytique" de la biographie de Benda par Louis-Albert Revah (voir ci-dessus).
*4) Antoine Compagnon, Les antimodernes : de Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.
*5) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 62.
*6) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, Ed. Jurnalul Literar, București, 2003, p.202.
*7) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, Ed. Jurnalul Literar, București, 2003, p. 8-9.
*8) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 55.
*9) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 58 –59. „De fapt, începuse să se moară mult în România și pentru a mă pune – fără speranță, dar cu atât mai necesar – de-a curmezișul inevitabilului, simțeam din ce în ce mai mult că trebuie să sacrific ceva. Printre marile morți, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, am vibrat și la o dispariție mai puțin comentată aflând în februarie 1952 de înmormântarea lui Constant Tonegaru. […] La înmormântarea lui, pe o zi de ger năpraznică, la cimitir nici urmă de scriitori. (Fusese un poet al gesturilor de rezistență față de dictatură, n.m.) De parcă rezistența lui ar fi fost ca o lepră, s-ar fi putut „lua”. Ca pe vremea marilor epidemii. Comunismul a însemnat și asta: contagiunea fricii. Întrebarea lui Rilke fusese înghițită de istorie.”
*10) RADIO FREE EUROPE/RADIO LIBERTY, PRAGUE, CZECH REPUBLIC / RFE/RL NEWSLINE Vol. 12, No. 79, Part II, 25 April 2008: „ Her solidarity was unswerving, both morally and intellectually. Lovinescu's crucial impact on Romania's culture is inextricably linked to her major role as a cultural commentator for Radio Free Europe (RFE). There is no exaggeration in saying that no other RFE broadcast was more execrated, abhorred, and feared by Ceausescu and the communist nomenklatura than those undertaken by Lovinescu and her husband, Virgil Ierunca. For decades, Lovinescu fought against terrorist collectivisms, the regimentation of the mind, and moral capitulation. Her patriotism was enlightened and generous. Thanks to her, Romanian intellectuals were able to internalize the great messages from the writings of Camus, Arendt, Kolakowski, Orwell, Solzhenitsyn, Koestler, Cioran, Milosz, Revel, Aron, and the list is fatally too short. A spirit totally dedicated to modernity, open to the crucial polemics of the 20th century, Lovinescu wrote poignant essays on the what American critic Lionel Trilling called "the bloody crossroads, where literature and politics meet." For years, her outspoken positions in defense of dissident writers and moral resistance to totalitarianism provoked the ire of the party hacks and their Securitate associates. Starting in 1967 and continuing today, publications associated with the most vicious, ultranationalist, and anti-Semitic circles among Romania's Stalinists have targeted Monica Lovinescu. On several occasions, in the 1970s-80s, attempts were made on her life. For Ceausescu and his sycophants (many of whom are still thriving in the Social Democratic and Romania Mare parties), Lovinescu symbolizes all they love to hate: pluralism, tolerance, hostility to xenophobia, compassion for victims of both totalitarianisms (fascist and communist), and a commitment to what we can call an "ethics of forgetlessness." On the other hand, democratic intellectuals (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, N. Manolescu, H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihaies, Alina Mungiu-Pippidi, to name just a few) learned from her that "memory is indispensable to freedom." Lovinescu matters because she knew how to maintain the unity between ethics and aesthetics. In 1963, she wrote: "We live in an age in which impostures abound. They should not conceal however the other voices -- those of the victims." Her RFE broadcasts were precisely an antidote to the official mendacity, a voice of truth speaking for those condemned to silence. Especially during the watershed year 1968, Lovinescu paid close attention to the ideological crisis of world communism and the importance of disenchantment among ex-Marxist intellectuals. At a historical juncture when Ceausescu masqueraded as a de-Stalinizer, Lovinescu exposed the tyrant's imposture and appealed to Romanian writers to emulate the ethical audacity of Czech and Slovak intellectuals such as Ludvik Vaculik, Vaclav Havel, Ivan Svitak, Ladislav Mnacko, Eduard Goldstuecker, Antonin Liehm, Pavel Kohout, and Ivan Klima. Thanks to Radio Free Europe and to Monica Lovinescu, Romanians had direct access to the iconoclastic pages of "Literarny listy." At a time when many thought disparagingly about anything smacking of neo-Marxism, Lovinescu and her husband Ierunca highlighted the significance of revisionism for the destruction of communist pseudo-legitimacy. She wrote extensively about the importance of apostasy, which she described as the "voie royale" toward the awakening from what Immanuel Kant coined "the dogmatic sleep." Furthermore, while emphasizing the need for Romanian culture to avoid autarky, she proposed remarkable guidelines that decisively influenced the intellectual cannon in the country. Lovinescu's writings have come out after 1990 from the prestigious publishing house Humanitas. A few weeks before her passing away, I reread her essays from 1968. They strike me as extraordinarily timely, insightful, and prescient. She understood before many others that communism was irretrievably sick, and she insisted on the role of intellectuals in the insurrectionary saga of Eastern Europe's opposition to Sovietism. After 1990, Lovinescu and Ierunca saw many of their predictions (including the dire ones) come true. The legacies of national-Stalinism continue to haunt Romania's fragile pluralism. The lackeys of the ancien regime made it politically and financially…[…]”
*11) Sanda Stolojan, Jurnal din exilul parizian, 1997 – 2001, Ed. Humanitas, București, 2007, pp. 62-63: „Courtois are mult umor, e un om curajos, bine informat, profund angajat în acțiunea pe care o duce pentru a face cunoscut adevărul istoric, foarte lucid în privința obstacolelor care mai există. Comunismul n-a murit (notația din jurnal datează din 25 mai 1998, la cină la Courtois), - ziarul Le Monde indică linia urmată de teoreticienii care vor să salveze comunismul. De curând, la un coloviu la care a asistat Courtois, linia în chestiune a reieșit clar: s-a decretat că nu comunismul ca atare este responsabil de erorile și ororile comise (cazul Ceaușescu, de exemplu), ci deriva naționalistă a comunismului. Cu alte cuvinte, trebuie condamnat naționalismul, ca ideologie responsabilă de ceea ce s-a întâmplat, și nu puterea comunistă întemeiată pe teroare. Acest gen de amalgam a fost susținut, printre alții, de Alexandra Laignel Lavastine.”
*12) Sanda Stolojan, Jurnal din exilul parizian, 1997 – 2001, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 92 (2 debruarie 1999). Catherine Durnadin, în scrisoarea către Sanda Stolojan, o roagă pe aceasta să nu generalizeze atitudinile intelighenției franceze de stânga, dându-se drept exemplu chiar pe ea însăși: „Îmi citează cazul propriu: opoziția ei față de regimul comunist din România, la începutul vieții profesionale, i-a frânat cariera din pricină că la Langues Orientales doreau să întrețină relații bune de la stat la stat cu România. Mi-a descris itinerariul ei cu o sinceritate și un entuziasm pur franceze.[…] Am fost mișcată de mesajul ei și sensibilă la nuanțe. M-am întrebat cum îi suportă pe români, care-s atât de puțin „nuanțați”.”
*13) Catherine Durandin, « L’engagement des intellectuels à l’Est » (Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie), L’Armattan, Paris. Cartea cuprinde o Parte a II-a formată din trei eseuri fundamentale: Dan C. Mihăilescu (Bucarest): „ L’intellectuel roumain de 1950 à nos jours ». (Traduction Marie-Odile Robert) p.99 ; Alexandru Zub (Iași): „L’après communisme roumain: illusions, blocages et désarrois de Clio”, p.115; Antonela Capelle-Pogacean (Bucarest): „Les écrivains roumains et la politique après décembre 1989. A la recherche de l’innocence perdue », p. 127.
*14) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, București, 1999, p.264.
*15) Nicoleta Sălcudeanu, Patria de Hârtie-Eseu despre exil, Ed. Aula, 2003. p.83.
*16) Dan Lungu, Construcția identității într-o societate totalitară, Ed. Junimea, Iași, 2003. p.9.
*17) Dan Lungu, Construcția identității într-o societate totalitară, Ed. Junimea, Iași, 2003. p.10.
*18) Dan Lungu, Construcția identității într-o societate totalitară, Ed. Junimea, Iași, 2003. p.11.