IOAN COSTEA sau vindecarea lumii prin artă și credință



Nevoia de tămăduitor și de etalon moral

În Þările Române, literatura s-a întemeiat prin transdisciplinaritate, fiind precedată și însoțindu-se, încă de la firavele sale începuturi, de discursul religios și de discursul social. Această particularitate devine evidentă în secolul al XVIII-lea, când se produce marea renaștere românească și când iese la iveală o întreagă fenomenologie autohtonă sub influența extinderii „Luminilor” franceze. Din această epocă și de sub aceste auspicii datează și la noi paradigma medicului-cărturar, autor de discurs public (căci mânuitor de discurs terapeutic ce complementează actul îngrijirii bolnavului, atât din punct de vedere trupesc, cât și mintal, afectiv și social). Treptat, medicul cărturar devine colecționar de artă și de mărturii ale trecutului cultural material sau scriptic. Medicul din epocă începe să scrie despre meșteșugul său, elaborând cu timpul studii științifice și comunicări savante despre vindecare și despre condiția umană, însă ulterior el plonjează și în filosofia vieții și a morții, ca și în cugetarea poetică ce are menirea de a îmblânzi sentimentul vieții care se scurge implacabil precum nisipul din clepsidră până la clipa finală. Și tot medicul generează ulterior și opere literare, cu preponderență după aprinderea luminilor românești. Mesajul este nu numai estetic și autoficțional ci și, preponderent, moralizator (morala este o grupă de substanțe active care administrate în doze corecte crește șansele de însănătoșire ale omului). Pentru că misiunea esențială, ca și rostul medicului pe lume sunt, prin urmare, mai ales după epoca luminilor (care preia o misiune trasată încă de antici), nu numai acelea de tămăduitor al miilor de suferințe incomensurabile lăsate de Dumnezeu în viața omului, ci și acelea de etalon moral – valabile într-o societate care se vrea curată și cinstită cu semenii săi. Întâiul între cărturari, medicul surprinde cel dintâi și între artiștii alinării și ai vindecării - prin tipul de sensibilitate creat de însăși profesia sa – faptul că, în afara unei morale a lumii în care îi este dat să trăiască, trupul și sufletul omului, oricât de sănătoase vor fi fiind în aparență, se îmbolnăvesc iremediabil, pe măsura expunerii la o lume strâmbă, guvernată de injustiție, de trădare, de batjocura lucrurilor sfinte, de lipsa de iubire, de lisa de omenie, de absența civilizației, de corupție și de mizerie. Căci hrana spirituală și psihologică ce hrănește alături de pâine ființa omului are nevoie de un metabolism mixt, spiritual, moral, fiziologic și somato-psihic.

Etiologia unei „frumoase maladii”

Ei bine, pe acest background și cu această etiologie a unei „frumoase maladii” (iubirea de desfătare estetică este, în fond, o manie perfecționistă ce îl apropie pe om de înger, și pe înger de Dumnezeul său) care îl înalță pe iubitorul de artă și de cultură, vine, în peisajul artiștilor-medici români aflați în țară sau în exil, și medicul dr. Ioan Costea. Galeria medicilor români care își împlinesc destinul și menirea prin literatură, dar care fac literatură și pentru a inventa noi leacuri pentru maladiile civilizației, se îmbogățește mereu: Alexandru Lungu tocmai ne-a părăsit, în Germania, iar viața sa întreagă a fost un poem fără sfârșit; Liviu Georgescu scrie febril într-un New-York accelerat care l-a transformat pe autor în poemo-electrocardiograf; Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, lucrează infinit la Arhiva trădării și a mâniei, ca și la puzzle-ul de malformații sufletești generate de exil, damnare, hăituire, gonirea de acasă a protestatarilor sub totalitarism; Benedict Solomon, dispărut acum câțiva ani în Israel, a fost devotat până la final durerii sacrificiale a Holocaustului ca și amintirii victmelor, în timp ce fiul său, medicul israeliano-român Vlad Solomon, este deja dependent de literatură ca de un drog ce hipnotizează și induce iubirea într-o lume bazată pe ură. Sunt, însă, atâtea nume de luat în calcul, iar o simplă enumerare, lipsită de orice pretenție taxinomică, poate fi utilă: de la Vasile Voiculescu la Augustin Buzura, de la Gr. T. Popa la George Magheru, neuitându-i pe Ioan Iețcu, Dumitru Constantin, Mihail Mihailide, Moise Held, Constantin Dimoftache (C.D. Zeletin), Ioan Al. Brătescu Voinești, B.O.Popescu, Anca Anghel Novac, Miriam Bercovici, Nicolae Cajal, Marc Clarian, și sunt sute de alte exemple, de diferite grade de valoare estetică, care vorbesc despre capacitatea medicilor români de a construi prin literatură un capitol de experiență umană dar și de ispășire prin creație și cultură a seismelor existențiale. Cine mai știe dacă nu cumva destinul istoric tragic al țării noastre nu le induce adesea, în mod nespecific, și medicilor-poeți, pe lângă statutul de combatanți și de veghetori la sănătatea distrusă a nației și pe acela de apărători (prin sublimare estetică) ai cauzelor pe care le pierd mereu politicienii, militarii, strategii, societatea civilă.

O vigoare romantică ce vine cu prospețime, deși din alt secol

Câtă vreme putem admira sincer astăzi mari și oarecum supra-fantastici sonetiști ce urcă în oglinda actuală a realului cu re-licitarea speciilor poetice de acum un secol, precum un Adrian Munteanu, iată că și Ioan Costea ne livrează prima sa carte tot ca pe un elixir al memoriei (în fond, nu există noutate absolută în artă, ci numai curente de repoziționare a noastră față de ea): această carte se vrea și un omagiu pentru ceea ce trebuie să fie acel „Trecut al uitării (Ed. Junimea, Iași, 2008), dar și un discurs înzestrat cu logică autoreferențială severă, poleită cu o fină nostalgie după anii foarte tineri și lipsiți de griji metafizice, când nimic nu era mai de preț decât speranța că se poate trăi în serenitate și pace socială, sub un „cer fără nori” (Eu sunt, p.5). „Unde sunt florile de gheață/ Din geamul casei părintești/ Troienele ca din povești/ În fiecare dimineață?” (Iarnă, p.65). Întreaga sa poezie de debut poartă, de altfel, amprenta fascinației pentru poezia cu mesaj social, moral și de inserție socio-umană realistă, dovedind că deformația profesională a medicului-poet poate fi ochiul de diagnostician care apreciază și scanează de la prima vedere mai multe planuri: gravitatea afectării normalității unui organ sau a unui suflet rănit, a unei societăți, a unei țări sau a unei civilizații; adâncimea unei dureri ce sfâșie programul de supraviețuire al omului; profunzimea unei emoții estetice atunci când aceasta înalță sensibilitatea de artist dincolo de realul imediat, propulsând-o în eterul metaforei: „Seară de seară privesc către cer/ Mă rog în tăcere, mă rog și mai sper/ Să caut în stele, să caut mereu/ În calea lactee și-n sufletul meu” (Calea Lactee, p.68) .
Alteori, notația e în cheia ironiei bon-viveurului ce tânjește după înseninare, transformându-l pe autor într-un soi de mim baladesc ce își face numărul, ca un soi de haiduc colindător, în fața copiilor foarte triști din piața publică („Taci, române, taci și-ndură/ Și privește cum te fură/ Nici rușine, nici măsură/ Ia-i de piept și dă cu ură” p.54), dar discursul lui Ioan Costea revine cu obstinație la o mânie a verbului potențată de decepția personală care se alimentează din nefericirea din jur și din conștiința precarității acestei lumi: „Ce lungă noapte a trecut prin noi/ Căci am uitat atâtea fărădelegi/ Atâtea suflete târâte în noroi, După atâția ani, nu poți să înțelegi” (Noaptea tăcerii, p.17).
Recursul la amintirea mamei, a anilor de după război, a iubirii irosite deși capitalizate în duioșie, a tatălui pământean și a tatălui ceresc este leacul unor dureri netrucate: „Poporu-acesta e un nou Iisus/ când vine umilit la Înviere/ Acei ce sunt și cei care s-au dus/ Se roagă pentru viață în tăcere” (Reînviere, p.55). Inflexiunea mesajului social al acestei poezii este dură și trasată cu o vigoare romantică proaspătă, deși vine din alt secol: „Ne cer cu toții să avem răbdare/ Și cei de azi și cei de ieri pe rând/ În sărăcia asta tot mai mare/ Se naște întrebarea: până când?”(Până când?, p.21)


Poetul așteaptă pe țărmul zbuciumat al oceanului refluxul ideal pentru a ieși în larg



Într-un vechi mănunchi de „Studii de istoria medicinii”, Dr. I. Izsàk, (Iluminismul medical românesc, Cluj, 1968) amintește despre „pleiada de medici ale căror activitate și opere au avut o pondere considerabilă în desfășurarea iluminismului românesc” (p.70). Poezia lui Ioan Costea, chiar dacă plină de o candoare neverosimilă pentru post-modernismul ambetant în vogă azi, depune o mărturie a angajării în Cetate a medicului apt să vindece, cât și a cetățeanului brav (chiar și atunci când luptă cu morile de vânt), dominat de pulsiunea de a identifica morbiditatea sistemului și de a starta urgent protocolul și procedura terapeutică. Ioan Costea, la fel cu acei aproape ireali medici iluminiști din alte timpuri, se simte dator să contribuie la o sterilizare a neomenescului actual prin răspândirea de idei noi și curajoase, nu numai medicale ci și sociale, în forma unor critici adesea foarte directe, ca și a unor satire acide la adresa clasei politice. Altădată, mai liric, în Testament, autorul își surprinde cititorii de mai târziu (ca și pe copiii ce îl vor urma în discreție și înțelepciune ) prin blândețea celui ce se resemnează, se retrage elegant din scena vieții și predă cu demnitate ștafeta „când voi fi lut/ aș vrea să fii olarul” (p.73). Acest arc peste timp este provocarea ucenicului de a-și depăși maestrul, instituindu-se în mesaj existențial pentru urmași.
Curajul doctorului Ioan Costea de a ieși în lume cu o carte de poezie militantă stă și sub semnul etern curajosului poet solitar Cezar Ivănescu, editorul său recent dispărut (din culpă medicală), dar ne amintește și de vechea întreprindere a lui Ioan Piuariu Molnar, din a sa „Retorică adică învățătura și întocmirea frumoasei limbi”: închipuirea vorbei și a literaturii în timpurile noastre este reluarea de la începuturi a nevoii de armonie și de mai bine în lume.

Alături de minunata sa soție, doctor Lidia Costea, ea însăși artist dăruit, medicul-poet Ioan Costea se încumetă a păși într-o țară ingrată: lumea scriitorilor, care este una dintre cele mai nesigure lumi, formată din nisipuri mișcătoare, ape viclene și plăsmuiri abisale.
Înarmat cu răbdare, poetul așteaptă pe țărmul zbuciumat al oceanului refluxul ideal pentru a ieși în larg.
Vindecarea lumii prin artă și credință, ce fericire pentru medicul-poet!

Angela Furtună

[email protected]