Prima întrebare: unde ne este societatea civilă?

Unde este societatea civilă? Ei bine, deocamdată, societatea civilă românească nu prea există. Sunt două cauze ale acestui fenomen distructiv pentru români, iar prezența acestor cauze afectează mai ales provincia (80%din populație), osificată în mentalități demne de mileniul al II-lea.
Pe de o parte, actanții care decid în dialogul politic-social sunt aproape exclusiv de tip nomenclatură veche sau nomenclatura ciocoiască nouă. Astfel de actori sunt deocamdată adepții deciși ai modelului partid-stat sau partid-buldozer și, în această fază, ei disprețuiesc valoarea și profesionalismul, acordând credit numai ideii de partid, care în România încă este alimentată de idealurile totalitare (ai partid, ai unde să dai telefon la un grup de presiune pentru a-ți rezolva mai repede și ilegal problemele pentru care cetățenii obișnuiți trebuie să stea la coadă. O astfel de viziune partinică stă la baza corupției politice). Acești actori resping conceptul de societate civilă, pentru că acest concept de societate civilă nu favorizează evoluția lor carieristă, arivistă și nici nu furnizează combustibil rapid, cu cifră octanică înaltă, pentru tunul politic. Pe de altă parte, deocamdată, societatea civilă există dar nu este: există ca potențial, ca massă oarbă, însă nu este, în sensul că nu și-a însușit-asumat conștiința acestei existențe, anume una care să dețină sentimentul valorii de instituție democratică decisivă. Cu alte cuvinte, cetățenii încă nu sunt conștienți de puterea lor, de efectul posibil al puterii lor pentru obținerea drepturilor. Acest efect vine din lipsa de educație și din lipsa de informare cetățenească. Vine, de asemenea, din lipsa unei tradiții solide a activității sindicale orientată pe apărarea drepturilor cetățenești și a drepturilor omului. Dacă Polonia a avut o Solidaritatea, o mișcare cetățenească ce a evoluat și sub dictatură, timp de vreo 50 de ani, iar alte țări foste comuniste au avut și ele astfel de bastioane cetățenești, România nu a avut decât eșecuri la acest capitol.

A doua întrebare: ce facem cu animalul politic neanderthalensis?

După 89, deîndată ce au apărut un sindicat mai puternic și un lider de sindicat mai influent, ei și-au întrerupt la un moment dat funcționarea în acest registru sindical și apoi au intrat în politică și, încă, direct la vârf (ca o dovadă clară a jocului dublu pe care îl practică). Această anomalie lasă mereu societatea civilă românească fără bastioane, fără faruri și fără portavoce, iar interesele cetățenilor rămân de izbeliște (vezi actuala criză ce zguduie finanțele: ea e declanșată ca urmare a faptului că parlamentarii și magistrații și-au acordat din nou, cu nesimțire și iresponsabilitate criminală, noi privilegii materiale nemeritate, în timp ce au aruncat poporul român într-o nouă iarnă a sărăciei.
Prin aceste noi abuzuri, politicienii noștri demagogi au stimulat revendicările salariale ale bugetarilor – justificate, însă inoportune, ca întotdeauna?! -, și au apăsat astfel pe pedala unui vehicul de criză de tip domino, ce își conjugă capacitatea conflictogenă cu accea a crizei americane și europene. Urmează, evident, o curiozitate normală pentru un cetățean român, sacrificat mereu de interesele de grup ale hienelor politice: când va veni vremea ca animalele noastre politice primitive să înceteze această dictatură a bunului plac? Oare o revoluție adevărată i-ar pune pe fugă? Căci la piratat s-ar putea duce prin regiuni mai îndepărtate, lăsând în pace populația românească, deja distrusă de lăcomia și de disprețul lor.)
Lipsa societății civile de la noi mai are o cauză: nemulțumiții politici de oferta politică majoră oficială nu sunt absorbiți de forumuri civice, dar, lacomi și ei, au creat conceptul de traseism onorabil (de când o fi trădarea un vector de moralitate, mai ales la un popor creștin?), și, în numele lui, patinează prin nișe și hrube politice ce apar și dispar la câțiva ani, cu rol de aspiratoare de prostituate . Construită în regim și registru dur, totalitar, extremist, firea românului de astăzi admite traseismul politic ca fiind legitim și moral, în timp ce Europa și Statele Unite repudiază de multă vreme acest tip de comportament, ca fiind profund imoral, derutant și în orice caz orientat către satisfacerea intereselor politicenilor, iară nu pe cele ale cetățenilor. Or, în mod normal (vezi țările cu democrație reală), politica ar trebui desprinsă de scopuri de înavuțire personală (pentru aceste deziderate există activitatea profesională și afacerile) ori de spălarea carierei (în așteptarea prescrierii unor fapte penale grave) și dedicată exclusiv binelui public. În statul democrat, gestiunea Puterii prin politică are drept miză, în mod teoretic, garantarea democrației, nu consolidarea dictaturilor. Dar, contrar declarațiilor publice, România este, ohoho, departe de acest deziderat. Zona politicului românesc nu este încă o zonă liberă de totalitarism, iar acest fapt anihilează toate tentativele societății civile de a se naște și de a funcționa. Valabil mai ales pentru provincia românească.

A treia întrebare: ce e de ales, între abuzul politic și turmentarea civică?

Obsesia pentru Putere și Funcții, iar nu pentru profesionism și moralitate civică, este catastrofa națională numărul unu. Ea creează starea de prostie managerială, de cretinism decizional, de oligofrenie profesională, de colaps etic și de lipsă de competență, care ruinează de vreo șaizeci de ani România. Oamenii normali încearcă să se salveze, emigrează, pentru că lumea cu adevărat liberă oferă șanse mai mari meritocrației și afirmării decente, încurajând dezvoltarea individului și profesionalismul adevărat, dar și menținând sub control cât de cât discriminarea. În România, asistăm, după fiecare val politic, la o singură mutație operațională: noii câștigători vremelnici ai Puterii își numesc în structurile ierarhice oamenii lor, plătind, prin lovituri sub centură, polițe precedenților (care își vor lua revanșa data viitoare!), iar acolo unde totalitarismul e foarte avansat (primării, consilii județene, oficii și instituții sau centre bugetare plătite de Guvern(e) și Parlament(e)), se ajunge până la situațiile de corupție maximă în care funcționarii, mână în mână cu politrucii, își lasă moștenire, în mod abuziv și ilegal, către membrii de familie, până și funcțiile, privilegiile nemeritate, relațiile politice și birourile, ori chiar, ca pe o paradoxală virtute, adresele de email către partidul cloșcă. Fiind o dovadă că așchia nu sare departe de trunchi, aceasta este, pentru trepăduși, garanția perpetuării confortabile a corupției, ca garant al dictaturii bunului plac. Adică un furt la drumul mare, la vedere, direct din buzunarul public și prin sfidarea legilor și a Constituției. Veriga democrată a întârziatei tentative de modernizare a României este astfel din nou întreruptă brutal de dictatura prelungită a politicului, ce rămâne iarăși nereprimată de sancțiunea societății civile. Această stare paralizată a societății civile a favorizat noua dictatură din țară. Dictatura abuzului de politic asupra cetățeanului turmentat.

Angela Furtună

[email protected]