Lansare de carte

Valentin Marica


Miercuri, 17.decembrie.2008, ora 17.00, la Târnăveni se va lansa cartea ,,În apa duhului,, a poetului, eseistului și omului de radio mureșean Valentin Marica, un jurnal de călătorie în Þara Sfântă.

Sub impresia lecturii voi însera mai jos câteva fragmete:

I. Cel ce a scris această carte, este el cartea ?
sau gândurile de aici, orânduite erudit și limpede între propozițiile Evangheliei sunt oglinda umblătoare a unui suflet ce a privit Ierusalimul. ( C M )

,,, Mergem înspre Ceasul Întâi...
Priveghem pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani, unde Apostolii n-au privegheat, Iisus rămânând singur în mâinile celor fără de lege. O pictură din biserica celor douăsprezece cupole, Biserica Națiunilor din Ierusalim, înălțată pe piatra unde s-a rugat Mântuitorul, știind că va urma Golgota, îi reprezintă pe Iacov, Ioan și Petru dormind. Căci, unde Iisus s-a rugat la miezul nopții, înainte de Patimi, transformându-ne pe fiecare în rugăciune, și unde El a biruit, ucenicii s-au acoperit de greșeală, neînțelegând de ce se aflau acolo.

În Grădina Ghetsimani pășește mai întâi omul din mine; apoi ceea ce sunt pentru a avea bucata de pâine a fiecărei zile; omul cercetând locul, dar și locul cercetând omul; întrebându-l...
Ne înveșmântăm în liniște; într-un ireal...; în blândețea verdelui Grădinii; în inefabilul acestui patrulater în care au dospit cerul și pământul, divinul și omenescul, pentru geneza mântuirii; alăturându-se, din imediata apropiere, liniștea Mormântului Maicii Domnului, cea a Peșterii Ghetsimani și cea a laudelor. Încercăm, în lumina gândului, să învelim impunătoarele trunchiuri, adăposturi ale chinului, cu textul laudelor... E un fel de rugăciune. Lângă o hiperbolă a Þării Sfinte, cea a trunchiului din Ghetsimani.
Putem lua din veșnicie... Cât de frumos ne așteaptă, cât de răbdătoare...

Trunchiurile măslinilor sunt chipuri ale privegherii; trupuri pe care s-a îngrămădit timpul, chemând la priveghere. Atingem liniștea. Dar, înfiorarea cosmică de Atunci reînvie, ca în tabloul lui El Greco, în care Grădina Ghetsimani e o cămașă roșie a pătimirii, prin care Mântuitorul ia asupra Sa păcatele lumii, sau ca în celebra pictură a lui Giovanni Bellini, Agonia în Grădina Ghetsimani, cu aura mistică a nopții tragice.
Fiecare măslin îmi pare un potir al îndurării; un teasc al mistuirii. În ebraică, gat shemen înseamnă teascul măslinilor. În Vremea Aceea, măslinii păreau că vor să fugă din loc, să nu vadă cumplita strivire. Iisus lupta cu soarta..., inscripționează poetul. Îngân silabe. Goliciunea mea mă sperie... ,,, ( V M)


II. Ce este aici ascuns în metaforă și ce este răspicat ?
firea senină a scriitorului sau dorul său inteligent și metafizic spre o cunoaștere dinainte cunoscută. ( C M )

,,, Făcându-și cruce, sub candelele Bisericii Adormirii, după ce și-au lipit frunțile de mormântul lui Iosif și mormintele Sfinților Ioachim și Ana, pelerinii, de fapt, își întind mâinile spre cerul deschis, propovăduit de Isaia; făcându-le ram de pace, înfrânare, blândețe, vrednicie și neuitare; pomenindu-l pe Sfântul Marcu Ascetul care spunea că uitarea și trândăvia sunt uriași cu ucid sufletul. Neuitarea se taie, aici, în piatră. Neuitarea îndurării curge în statuile pietrei, atât de dese, încât nu le mai deslușești marginile. Þara Sfântă e o singură, imensă, fără de margini, statuie în piatră. E un cuib în care clocește piatra; căci atâtea aripi trebuie să poarte piatră mărturisitoare într-un nesfârșit zbor. Cel ostenit, poate tăia statuia, ca pe o pâine, să ia miez odihnitor, știind, ca Iov, că răscumpărătorul său e viu. Suspinul de-acasă nu mai e jar, e doar pâlpâire, căci, aici, răscumpărătorul meu e viu și mă ajută să înving în pustia Carantaniei.

Fii înțeleaptă durerea mea ! (Baudelaire)

Retrăiesc imaginea punerii mâinilor în șir neîntrerupt, trunchi ce suie până la apostoli și prin ei până la Iisus. O astfel de cale, pentru părintele Arsenie Boca însemna înlocuirea păcatului cu sfințenia. De cartea părintelui, Cărarea Împărăției, primită din bunătatea părintelui Silviu Negruțiu, la un început de iarnă, aș avea acum nevoie, deși ochiul nu lenevește, arde citind peste tot unde lumina lumii a scris buna-așezare a credinței. Aș avea nevoie de Cărarea Împărăției, de cărțile lui Eminescu și Blaga, de Ființă și timp, de însemnările mele despre liturghia cosmică a morții, de fonoteca de aur de la Radio, cu voci ce înmulțesc binele, ca pe aceste tipsii de soare să aprind lumânările pe care le pun la altare; pentru ca atunci când, iar, cineva mă strigă din spate : Adu-ți aminte de Ziditorul tău... să nu fiu cu mâinile goale...Cu mâinile goale și cu... gândul gol... ,,, ( V M)


III. Cartea aceasta este o imagine a unei lumi ?
pentru că unește iubirea de Isus cu filozofia și cu obiectivitatea istorică a realului sau pentru că în tot ce este de spus găsește și suferință. ( C M)

,,, Via Dolorosa (nume dat în secolul al XVI-lea) este creștetul lumii. Aici i s-a dat omului puterea de a fi. Aici vine truditorul în credință să-și lămurească ființa, ca la o avanpremieră a Judecății de Apoi. Vechea Cetate a Ierusalimului e înconjurată de un zid înalt de 20 de m și are 8 porți de intrare. Poarta Damascului și Poarta Sfântului Ștefan deschid drumul spre Golgota, pe Via Dolorosa, din pretoriul lui Pilat (cu inscripția Hristus tradebat Judicanti se iniuste) până la Sfântul Mormânt. Pelerinul se oprește la Poarta lui Irod, Poarta de Aur, Poarta Sion, Turnul regelui David, Poarta Iafo, Poarta Nouă. Trece, fără voia lui, și prin porțile cotidianului, cele ce au înlesnit păcatului să se lățească, să acopere sfidător fața unui mare simbol al lumii. Via dolorosa este acoperită de pleavă comercială, cu înscrisuri banale, de genul Aweidach sau For Pottery.

Ce zid înconjoară ființa celui ce-i urmează Lui?

Via dolorosa este hiperbola durerii, calea cu cele 12 opriri sau stațiuni, cum le numește englezul William Wey în anul 1462, când vizitează Þara Sfântă. O carte scrisă de Adrichomius, atestă 12 opriri pe Calea Durerii, pe când în unele cărți devoționale din secolul al XVI-lea sunt menționate 14 opriri, număr certificat și de Papa Clement al 12-lea și de Papa Benedict al XIV-lea. Cele 14 opriri mărturisesc calvarul Mântuitorului : osândirea la moarte, punerea crucii pe umerii lui Iisus, prima cădere sub greul crucii, întâlnirea Mîntuitorului cu mama Sa, ajutorul pe care i-l dă Simon din Cirene, întîlnirea cu Veronica, în a cărei maramă Mântuitorul își șterge fața, cea de a doua cădere, întâlnirea Mântuitorului cu femeile din Ierusalim care îl plângeau, a treia cădere sub povara crucii ( a se vedea și sculptura lui Thadeus Zielinsky), dezbrăcarea lui Iisus de hainele Sale, răstignirea, moartea, pogorârea de pe cruce și ungerea cu mir, punerea în mormânt și Învierea. Peste aceste câmpuri ale suferinței, trepte spre răstignire, moarte și înviere, sunt ridicate altare ale patimilor: Capela Condamnării, Biserica Ecce Homo, Capela Încoronarea cu spini, Capela franciscană ce marchează locul întâlnirii cu Simon din Cirene, coloana de la intrarea în Biserica Sfântul Antonie, amintind locul celei de a treia căderi a Mântuitorului sub greul crucii, Altarul ortodox de pe Golgota cu o impresionantă cruce cu Iisus răstignit. ,,, ( V M )

IV. Este lectura acestei cărți o vizită imaginară a cititorului la Ierusalim ?
sau e un vis al sufletului fiecăruia printre pietre și lumină, singurele scoborâtoare din vremea romană. ( C M)

,,, Transcriu din carnetul de reporter și completez. Să renunț sau să continuu? ...
Cineva i s-a mărturisit unui părinte că scrie o carte, dar că are îndoieli. Nu știe dacă să renunțe sau să continue. Părintele i-a răspuns : Tot ce e spre Slava lui Dumnezeu trebuie făcut!

Auzind, Orbul, rumoarea unei mulțimi de oameni, întreabă ce se întâmplă. I se răspunse că trece Iisus din Nazaret. Atunci, Orbul începu să strige : Iisuse, fiul lui David, miluește-mă!
Privind aura Sfinților Români de pe zidul interior al Bisericii Ortodoxe Române din Ierihon (yerihu înseamnă lună calendaristică) îi repetam Orbului cuvintele și le auzeam pe cele ale Mântuitorului: Vezi! Credința ta te-a mântuit!
Pipăiam cu degetele stăruitoare ale sufletului mântuirea, obosiți de urâciune, încercând să aflăm dacă suntem picături, măcar, din sarea pământului, dacă știm să vorbim despre darul lui Dumnezeu, cum ne povățuiește Sfântul Simeon Noul Teolog.
Ierihonul, pe care l-a stăpânit împăratul roman Antonio și Cleopatra Egiptului sau Irod cel Mare, distrus și reconstruit de zeci de ori, după cum mărturisește Cartea lui Iosua, e și suișul nostru spre Ierusalimul Învierii. Munții Moabului, Carantania cu Paraclisul Ispitirii, statuile liniștii de la Marea Moartă și Dudul lui Zaheu își înclină spre noi frunțile la cea mai joasă altitudine, 400 de metri sub nivelul mării. Numai că aici, unde Vameșul și-a aflat pocăința și Orbul mântuirea, Fiul Omului venind să caute și să mântuiască pe cel pierdut, truditorul în credință se reazimă de înălțimea cerului. A acelui cer care clipește la Ierihon și în limba română.
Este primul oraș cucerit de israeliți, după peregrinarea de 4o de ani prin pustie și primul oraș cedat de Israel Palestinei, în 1994, în urma acordului de pace. Este recuperat de israelieni, dar, în urma retrocedărilor din 2005, revine părții palestiniene. Este o „insulă” palestiniană, situată la 4o de km de Ierusalim. După Cartea Judecătorilor, este Madinat an Nakhil, Orașul palmierilor, iar după numele unui izvor ce curge în apropiere, căruia proorocul Elisei, ucenicul Sfântului Ilie Tesviteanul, i-a îndulcit apa, a fost numit Ain Alisha, Izvorul lui Ilie. Lângă Ierihon, imediat după Botezul de la Iordan, Mântuitorul a stat într-o peșteră, pe locul căreia Sfinții împărați Constantin și Elena au ridicat o mănăstire, cu Paraclisul primei ispitiri, pe piatra pe care au stat picioarele lui Iisus, când Ispititorul i-a spus : Zi ca pietrele acestea să se facă pâini.
Săpăturile arheologice stabilesc vechimea de 12.000 de ani a Ierihonului și faptul că a fost primul oraș cu ziduri de apărare din lume, cu construcții anterioare piramidelor și cu aspecte ale civilizației mai vechi decât cele ale Mesopotamiei. Începând cu secolul al IV-lea, Ierihonul devine loc de pelerinaj. În epoca bizantină existau la Ierihon 2o de mănăstiri și biserici. Cine s-a gândit să zidească o biserică românească, în atât de vechiul și faimosul Ierihon?
Părintele Ilarion Argatu a visat-o pe Fecioara Maria, poruncindu-i să ridice o biserică în Þara Sfântă. A aflat de un român stabilit în locurile sfinte de la care cumpără un teren, pe care ulterior îl donează Patriarhiei Române pentru a se înălța ceea ce numim acum Așezământul Românesc de la Ierihon, pe care părintele Ilarion nu l-a văzut niciodată. În anul 1999, când a început construcția, părintele le spune celor apropiați : Eu nu mai pot merge acolo, acum am alt drum de făcut. Să mergeți voi...!
Biserica visată de părintele Ilarion Argatu, cuprinsă și în testamentul părintelui, și-a înălțat zidurile, dar încă nu are strane și iconostas. Are, în schimb turlele unui timp gigant, umplându-ne nările și gâtlejul cu hlamida lui de lumină. Biserica, și cea Mare, cu hramul Nașterii Domnului, și Paraclisul, cu hramul Sfântul Ioan Hozevitul Românul și al tuturor Sfinților Români morți în Þinutul Palestinei, are boltă cerească, potrivindu-i-se cuvintele din Poemul despre Sfânta Sofia din Edesa : Iar cupola-i înaltă e asemenea cerului cerurilor.
Lumina din biserică nu este lumina de afară. Este lumina aducătoare, lumina bisericilor ortodoxe, descrisă de profesorul de iconologie și teologie pastorală de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris, Nikolai Ozolin, discipol al lui Leonid Uspensky, ca lumină discretă, învăluitoare. În studiile sale ( vezi Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Editura Anastasia, 1998, p.157-176) , Ozolin susține rolul impresiei de depeizare la intrarea într-o biserică, sentimentul că părăsești o lume pentru a intra în alta, dat tocmai de lumina bisericii. Lumina venea , la Ierihon, din Sfânta Treime și năștea sentimentul că suntem într-o lume în care Dumnezeu fiind curat, trebuie să fim la fel. Tu cum ești când vorbești despre Dumnezeu? – întreabă Sfântul Grigorie de Nazianz.
La Ierihon, pogorământul lui Dumnezeu este curat și sete duhovnicească acoperă potirul liturgic. Asistele icoanelor fac să strălucească totul în jur, semn că Mântuitorul nu ne lasă rugăciunea fără de răspuns. Căutăm, cum ar mărturisi Constantin Brâncuși, ceea ce este mereu. Căutăm ochii izvorâtori de nădejde din icoane, frumusețea salvatoare a acestora, lumina lor taborică. Pe Muntele Tabor au văzut Apostolii că fața lui Iisus era ca soarele. În fața fiecărei icoane urcăm Muntele Taborului, mărturisind: Schimbatu-Te-Ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi, Slava Ta...!
Cu sete duhovnicească ascultăm mărturiile Maicii Starețe :
- În 1999 s-a pus piatra de temelie, iar în 2000 s-a sfințit altarul bisericii de PF Teoctist, vrednicul de pomenire, împreună cu PF Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei. Terenul pe care s-a înălțat biserica și paraclisul a fost al familiei Samuilă Dumitru, un român căsătorit în Palestina. Arhitectul construcției este profesorul Vasilescu de la Universitatea „Mincu” din București. Pictura e realizată de familia Moldoveanu, Ioan și Daniela. De construcție s-a ocupat, și se ocupă în continuare, părintele arhimandrit Ieronim Crețu, Superiorul Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan. S-a hotărât să fie o mănăstire de călugări, dar PF Teoctist a făcut să fie mănăstire de maici, mai potrivită pentru serviciile de primire a pelerinilor.
- Maică Stareță, ne înconjoară Deșertul... Numai că, sufletul omului, aici, la icoane, nu mai e în deșert... Îi este sete, dar e setea de Dumnezeu...
- Este locul călcat de Mântuitorul. Cea mai veche cetate din lume; aproape de Muntele Ispitirilor unde Mântuitorul a poposit și s-a rugat, învățându-ne și pe noi să poposim și să ne rugăm. Aproape de noi e și Dudul lui Zaheu, Vameșul. Aici a coborât Mântuitorul din Cetatea Ierusalimului. În apropiere e și Mănăstirea Sfântul Gherasim și Mănăstirea Hozeva, unde sunt moaștele Sfântului Ioan Hozevitul, Sfântul Român care ne ajută. Îi simțim binecuvântarea.
Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a realizat lucrarea. Am început cu constructori români. Ei au plecat acasă, din motive de vize. Suntem spre finalizare, facem ultimele eforturi, cu ajutorul pelerinilor. Români din toate colțurile lumii ne întind o mână de ajutor. Va fi un așezământ și mai frumos decât acum.
- Va fi o inimă; o inimă mare; amintindu-ne de cuvintele Mântuitorului: Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima! Vă mulțumim că ne-ați mângâiat osteneala!
- Ne bucurăm că începând cu anul 2007 pelerinii români sunt numeroși. Vin la moaștele Sfântului nostru român, care acum sunt la Biserica Grecilor ( ar fi bine să fie la noi, dar... e cum rânduiește Dumnezeu) . Așa cum vin ei, cu evalvie și cu căldură la Locurile sfinte, dorim să aibă aceeași căldură a evlaviei și la noi în țară și să-și păstreze credința. Au fost mulți ierarhi care ne-au vizitat. PS Iustin de la Sighet a venit cu 4o de preoți, ducând vestea cea bună despre așezământul nostru. Aici săvârșim slujbele ca la orice mănăstire, cu vecernie, cu utrenie, cu toate cele 7 laude...

- Să ții o liturghie stareț sfânt!
- Pentru cine?
- Pentru gândul meu! (Lucian Blaga)

Maica Stareță, ca și părinții slujitori sau monahii de la Mănăstirea Sfântul Sava, Așezământul Românesc de la Ierusalim, Biserica Schimbării la Față de pe Muntele Tabor sau de la Grota Magilor, în cumințenia modestiei și a profunzimii gândului ce-l poartă, n-au vrut să se prezinte cu numele. Îi botezăm noi, generic, cu numele de creștini români adevărați. Le respectăm alegerea; în iesle Iisus n-a avut purpură, ci sărace scutece... Prin ei, în Þara Sfântă, cerul clipește și în limba română. Bucurându-ne, de asemenea, s-o vedem, în așezămintele românești, pe Fecioara cu Pruncul în mijlocul hărții României Mari, simbol ocrotitor, și să citim înscrisuri cu versuri eminesciene, în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt.

Frunză sunt, Doamne, și-ntre frunze ascult/ mugurul Tău. ,, , ( V M )


V. Dorința împlinită a lui Eliade de a se ascunde epistemologic în peșterile Indiei este o poveste?
sau o poveste este aceea luată din pustie… ( C M)

,,, Am lăsat acolo o lumânare arzând și am luat de acolo o poveste...
La vârsta de 2o de ani, la un praznic al Adormirii Maicii Domnului , Sfântul Ioan Iacob intră în viața Mănăstirii Neamț. Era în anul 1933. După trei ani de viață monahală, pleacă în Þara Sfântă, vizitează locurile biblice și se retrage într-o peșteră din Pustia Iordanului, apoi la Mănăstirea Sfântul Sava, unde erau mai mulți călugări români. Din cauza războiului, între 1940-1941, va pătimi într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. A fost hirotonit diacon și apoi preot în Biserica Sfântului Mormânt. Este cel care a păstorit Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan, timp de 6 ani, după care se retrage în pustiul Hozeva, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, apoi în peștera numită Chilia Sfânta Ana, unde va muri la vârsta de 47 de ani și unde va fi înmormântat. După 20 de ani de la moarte, Patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaștelor la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.
Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț Hozevitul.

Suntem la o masă a limbii române. Să privim în ochii ei, ne-ar îndemna Grigore Vieru, până când ne va cunoaște, până când își va aminti de noi, până când i se vor umezi ochii de bucurie că suntem și că este și ea...

Dacă Domnul e cu noi, cine va fi împotriva noastră?

Povestea Sfinților Români o ascultăm și la Așezământul Românesc de la Ierusalim. Părintele Serafim Pașca le aduce dreaptă pomenire. Românii au dăruit bisericilor din Þara Sfântă obiecte de preț. O evanghelie scrisă și pictată la Iași, în 1599, de Mathei ajunge în Þara Sfântă, la fel Evanghelia domnitorului Matei Basarab, o cruce cu stema Moldovei sau un aghiazmator de argint din 1656, cu efigia bourului încoronat.
Cuviosul Irinarh de la Mănăstirea Neamț ajunge , în 1843, pe Muntele Tabor, desăvârșindu-se, aici, în mulți ani de sihăstrie. Cu ucenicul său, Nectarie Banul încep construcția bisericii Schimbarea la Față. După moartea cuviosului Irinarh, ierodiaconul Nectarie menține pe muntele Tabor rânduiala religioasă în limba română. Cu toții ne fac semn ceresc, iar noi le facem semn prin cuvintele Sfântului Pavel: Priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința.
Întemeierea misiunii române în Ierusalim nu are o biografie netedă. Deși, din vechime, ortodocși români fac pelerinaje în Þara Sfântă, abia în secolul al XVII-lea sunt instituite legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ierusalimului și, târziu, la început de secol XX se manifestă interesul pentru o reședință a bisericii române la Ierusalim. Dar, mai înainte, în 1859, pe Muntele Tabor s-a ridicat un schit românesc, prin osteneala vrednică de pomenire a arhimandritului Irinarh Rosetti. În 1914, la Ierusalim, începe zidirea unei biserici românești, eforturi zădărnicite de primul război mondial. În 1927, Patriarhul Miron Cristea dispune ridicarea unor așezăminte românești la Ierusalim și Iordan. Aflăm că ÎPS Iustinian a pus aici, cu adevărat, temelie de trăire religioasă în limba română, între 1935-1938, în timpul patriarhului Timotei al Ierusalimului, căci, cine zice că petrece întru El, dator este precum Acela a umblat, și el așa să umble.
Cînd i se pomenește patriarhului Elie Miron Cristea numele, îmi reînvie rugăciunea rostită de preafericitul părinte la Marea Unire, pentru a făgădui nume vecinic, în numele legii părinților, cei făcându-se ca floarea în brumă, în jugul suferinței, dar care au primit mântuire. S-a înălțat neamul prin dreptate, rostea patriarhul, căci dreptatea înalță neamul, iar păcatele împuținează semințiile.
În Biserica Românească de la Ierusalim, credinciosul îngenunchează pe covoare românești, în culori sobre, rafinate, și descoperă în pictura murală costumul popular românesc, straiele Sfântului Mucenic Oprea Nicolae. Peste aceste delicate imagini, ale buneimiresme, se așază glasul părintelui Serafim și rugăciunea Tatăl Nostru rostită de pelerini. Îmi părea că în incinta aceasta a limbii române se adunau toate glasurile liturgice ale bisericilor noastre de pretutindeni, înspre folosul iubirii creștinești, cea care l-a coborât pe Dumnezeu din ceruri pentru a se face om. Suntem aici să ne unim mintea și freamătul sufletesc cu Jertfa Lui, ca prin rugăciune curată, mintea și sufletul să fie puternice, iubitoare de oameni și îndelung răbdătoare, cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. ,,, ( V M )





Alte cărți de același autor :

Metanii, versuri
Vecernii, versuri
Laguna umbrei, versuri
Secantă la ochiul mimozei, versuri
Cruci în deșert, versuri,
Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Ion Minulescu”, 2000
Aluviuni-Alluvia, versuri, ediție bilingvă română-engleză,
traduceri de prof.univ.dr. Virgil Stanciu,
Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Mureș)
Ziua canonului, versuri
Premiul I la Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga”,
Sebeș, 2001
În naosul râului, versuri,
Manuscrisul de jad, versuri, format electronic
Mâini de alint, versuri pentru copii,
Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Mureș
Schitul numelui, versuri, ediție bilingvă română-franceză,
traduceri de Alexandre Luca și Anca Clitan
Îndurarea amiezii, versuri,
Marele Premiu la Festivalul Național de Poezie „Credo”, 2007
Linia de contur, publicistică
Studii de istorie literară, exegeze