Discuția despre Feridun Zaimoglu și romanul său „Leyla” continuă. S-a inspirat din romanul scriitoarei Emine Sevgi Özdamar, cu titlul interminabil „Viața este un caravanserai mare are două uși prin una am intrat prin cealalta am ieșit”, da sau ba? Ziarul FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG a publicat la 10 iunie povestea romanului „Leyla” din perspectiva lui Zaimoglu. Romanul nu este altceva decât rezultatul discuțiilor pe care scriitorul le-a purtat ore și ore în șir cu mama sa, doamna Güler Zaimoglu. Cu aproape 40 de ani în urmă într-un cămin pentru femei imigrante al firmei Siemens din strada Stresemann din Berlin în după-mese și seri lungi stăteau un grup de femei împreună și povesteau. Păi despre ce? Desiguri despre Turcia. Pur și simplu... le-a fost dor de casă. Trei dintre aceste femei au devenit materie de discuție în foiletoanele germane: mama lui Zaimoglu, sora ei, adică mătușa Huriser Çeçen și... Emine Sevgi Özdamar. Toate cele trei femei au văzut pentru prima dată lumina zilei în orășelul turc Malatya. Mama și mătușa lui Feridun Zaimoglu o uitaseră de mult pe concetățeana lor din căminul de femei berlinez. Doar anul trecut, când au văzut în ziarul turc HÜRRIYET o poză a scriitoarei Emine Sevgi Özdamar, și-au adus aminte de anii „în care nu vorbeau germana și erau ca surdomute, când părăseau căminul”, cum este citat Feridun Zaimoglu. „Așa”, continuă Zaimoglu, „și-au povestit reciproc din viața lor, despre doruri, frici, visuri.” Ambele romane au fost publicate de aceeași editură Kiepenheuer & Witsch care a dat publicității o declarație, în care se specifică clar și concis că doamna Özdamar nu a ridicat „niciodată un reproș de plagiat”.+ + + + + + Se pare că oricât s-ar strădui jurnaliști și critici „de specialitate” să construiască un scandal de plagiat, scriitorii implicați cultivă în continuare respectul reciproc și dau altora o lecție de bun simț.

Joachim Gauck a fost între anii 1991-2000 Delegatul Federal pentru Actele Servicilor de Securitate ale Republicii Democrate Germane. Astăzi este președintele Societății Contra Uitării – Pentru Democrație. A dat un interviu ziarului FRANKFURTER ALLGEMEINE SONNTAGSZEITUNG (18 iunie 2006), declarând printre altele: „Va veni și în cazul RDG-ului ca după timpul nazist. Cu cât s-a îndepărtat mai mult, cu atât mai intensiv a fost prelucrat. Când a fost memorată a 50-a zi de sfârșit de război mulți au crezut că acum amintirea va păli. S-a întâmplat contrariul! Așa se va întâmpla și cu preocuparea cu fosta RDG.” + + + + + + Așa se va întâmpla și cu procesul comunismului din România.

Marți, 13 iunie 2006, ziarele germane au anunțat moartea lui György Ligeti. Avea 83 de ani. „Unde a fost acest György Ligeti acasă?”, se întreabă Claus Spahn în DIE ZEIT și specifică: „Avea consecutiv o cetățenie română, maghiară și austriacă.” Privind opera sa muzicală, aflăm că „Ligeti a lăsat o urmă destul de originală în tufișul modernei”. DIE TAGESZEITUNG îl numește pe Ligeti „un sceptic al istoriei și un optimist al compoziției.” + + + + + + Lumea muzicală a pierdut un mare cosmopolit.

Literatura fostei Republici Democrate Germane face parte din istoria mai nouă a literaturii germane. Asta înseamnă că nu se vorbește numai despre autorii dizidenți ci și despre cei care au rămas fidel regimului comunist până la prăbușirea sa în 1989. Cel mai proeminent membru al ultimei grupe este chiar fostul președinte al Uniunii Scriitorilor din RDG și membru în Comitetul Central al SED-ului (Partidul Socialist Unit German), Hermann Kant. La 14 iunie a împlinit vârsta de 80 de ani. Kant s-a văzut întotdeauna ca un „activist literar” care vroia să contribuie la realizarea unei Germanii mai bune. Faptul că romancierul este și astăzi recunoscut și criticat (negativ, dar și cu un subton de acceptanță) ca scriitor se datorează ironiei sale, cu care a descris sistemul comunist. „Șeful ironicilor al regimului Honecker” dar și „Mare inchizitor” a fost numit. Oricum, cu romanul său de debut „Die Aula” (Aula), scris în 1965, a fost prezent chiar și în programele de lectură ale unor școli din RFG. Astăzi autorul și fostul funcționar comunist trăiește retras și mai scrie doar puțin. Într-un interviu a recunoscut odată că și-ar fi conștient „de pierderea cauzei sale, cauză pierdută nu în ultimul rând și datorită faptului că el însuși era parte din ea”. Un dans artistic pe funia metalică întinsă între literatură și politică nu există, scrie DONAUKURIER din 14 iunie 2006. + + + + + + Fostul șef al scriitorilor din defuncta RDG ar putea să fie un exemplu pentru Păunescu & Co.

Cardinalul Karl Lehmann, Episcop de Mainz și președintele Conferinței Germane a Episcopilor, a răspuns ziarului FRANKFURTER ALLGEMEINE SONNTAGSZEITUNG (18 iunie 2006) la întrebarea, cu care fotbalist ar dori să petreacă o seară: „Am avut a după-amiază foarte plăcută cu antrenorul echipei Mainz 05, Jürgen Klopp. Am savurat schimbul de idei cu un antrenor care se interesează pe lângă succesele sportive ale echipei sale și de biografiile concrete ale jucătorilor.” + + + + + + Omenia ar trebui să predomine în absolut toate sferele vieții.