Provincial

1. Frustrări claustrofobice. Unul dintre subiectele care au suscitat polemici vii la recentul Colocviu Internațional «Interferențe Culturale Româno-Spaniole»(cu accentul pe soarta revistelor culturale de provincie), organizat de Institutul Cultural Cervantes din București, Ambasada Spaniei, Biblioteca Bucovinei “I.G.Sbiera” și Universitatea „Ștefan cel Mare”, a fost acela de definire a termenului „provincial”. Aproape în întregime, părțile spaniolă și, respectiv, cea română, s-au mărturisit adepte ale unei definiții clasice, care delimitează provincia la o arie reducționistă, văzută prin opoziție cu centrul, cu capitala. Din această perspectivă, provincialul apare într-o postură de inferioritate vizibilă, de îndepărtare de la un anumit prestigiu cuvenit și de la recunoașterea meritată. În consecință, revistele de cultură din provincie ar fi dezavantajate, datorită distanței față de Centrul autist tare, de tipul Cultură de Gulag, prin discriminare operată asupra finanțării, distribuției, atragerii de semnături prestigioase, mediatizării profesioniste.
Daniel Najmias, redactorul șef al revistei spaniole The Barcelona Review, prezent la colocviu, operează cu alt tip de judecată. A fi provincial, în viziunea sa, ține de o anumită mentalitate asupra periferiei și a subculturii acestei periferii, care este una lipsită de miezul valorii autentice, și nicidecum de o repartizare la extrema distală a vreunei configurații fizico-geografice. Ascultând argumentele lui Daniel Najmias, m-am simțit și eu mai puțin singură în propria optică: căci nici eu nu definesc provincialismul decât prin intermediul criteriului de mentalitate în virtutea căruia cineva poate fi provincial chiar fiind bucureștean ori berlinez sau parizian.
A fi provincial în cultură înseamnă a nu fi capabil să construiești valori autentice, spirit critic deslușit, originalitate a limbajului de expresie, inovare a temelor, a paradigmelor și a mesajului cultural.
Revistele culturale ce apar în orașele mai mici din Spania sau din România au probleme comune: nu sunt decât slab finanțate, nu aduc profit, funcționează pe baza entuziasmului și pasiunii colaboratorilor, nu pot să se facă oarecum cunoscute decât dacă recurg și la posibilitățile actuale de promovare prin internet, lucru care aduce cititori, însă nu și bani.
Așadar, nu provincialismul trebuie invocat drept cauză de eșec al difuzării produselor de mică circulație, cum sunt cele culturale și mai ales din provincie, cât lipsa de adecvare a unui marketing de piață culturală, corect și suplu, adaptat cerinței reale a consumatorului de cultură.
Cei ce invocă provincialismul ca și cauză a ratării personale se tem întotdeauna să rămână singuri cu centrul absolut, care este, cel mai adesea, chiar și în provincie, un tărâm neiertător cu mediocritatea.

2. Doi frați gemeni: Dumnezeu cel mare și Dumnezeu cel mic, hoinărind prin provincii ilustre. Nu poți ajunge înăuntru cu adevărat, îmi spun, decât dacă ai aprofundat mai întâi tentația de a privi totul dinafară.
Kölnul este un vast oraș care, în timpul bombardamentelor aliate de la sfărșitul celui de-al doilea război mondial, a fost ras de pe suprafața pământului. Paradoxal, un singur edificiu a rămas în picioare, după ce raidurile bombardierelor au încetat: celebra catedrală. Acum câteva luni, când m-am apropiat timid de ea venind de sub cupola de sticlă a Gării Centrale, Domul din Köln se ivea, dintr-o parte, precum un animal preistoric uriaș, nelăsându-se niciodată privit în totalitate din cauza imensității. În timp ce genunchii îmi tremurau de emoție în fața măreției, un strigăt mut urca în interiorul meu: “Măiculițăăăă!” Pășind prin una din porțile catedralei, în interior, revelația unui Dumnezeu occidental mare ți se așează pe umeri ca o privire copleșitoare, ce te cuprinde în irisul ei, paralizându-te. Este explicabil, atunci, de ce un astfel de obiect cultural sacru nu poate fi atins de bombardamente.
Revenind acasă, la una din bisericuțele noastre de lemn, sfințită tot în lumina unor veacuri apuse, pășind în picioarele goale și îmbrăcată în rochia neagră a umilinței, mi-am plecat capul și umerii ca să mă pot strecura înăuntru, alături de ceilalți credincioși. Ispitirea revelației unui Dumnezeu românesc mic, în chip de pasăre colibri, nu mi-a dat pace. Am întors capul; de pe umărul meu drept, în timp ce mă alungeam în stil bizantin ca o umbră tainică de seară, am văzut cum două aripi se îndepărtau furișe către ungherul cu agheasmă. Este lesne de înțeles, așadar, de ce un astfel obiect cultural sacru nu poate fi atins de uitare.
Provinciile pe unde călătorim din dorul de a atinge centrul lumii nu sunt decât locurile de popas în care ne întemeiem odihna, după ce am rătăcit multă vreme înafara adevărurilor omenești. Trecerea către înăuntru este o taină care face din spiritul provincial un avatar al raporturilor dintre om și un centru nedefinit, relativ. Călătoria dinspre înafară către înăuntru mi se pare a fi, însă, esența drumului de la provincial către miezul cel întemeietor al lucrurilor.



Angela FURTUNÃ



Scriitoare, publicistă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România


*
[email protected]

Blog Angela Furtuna

*

în "Monitorul de Suceava", rubrica "Zoom in Europa".