Porumbelul de la Sinagogă







Duminică, 15 octombrie, la Sinagoga din Rădăuți, a fost comemorată tragedia din anii 1940 – 1944 a evreilor deportați din Sudul Bucovinei în primul rând, ca și din celelalte provincii istorice ale României.
Evenimentul a fost organizat de Comunitatea evreilor din Rădăuți a cărei secretară este prof. Tania Grenberg , cu colaborarea Federației Comunităților Evreiești din România, care a fost reprezentată la această adunare de renumiți holocaustologi: Dr. Lya Benjamin, Dr. Harry Kuller, Dr. Otto Adler – ultimul fiind și unul dintre supraviețuitorii lagărului de la Auschwitz. Revista Realitatea Evreiască a fost reprezentată de dna. Iulia Deleanu, care a lansat cu această ocazie cartea „Kaddish pentru mama mea”, București, Editura Kriterion, 2006. Au fost prezenți oameni de știință și de cultură din Rădăuți, Suceava, Iași, București, reputați istorici, holocaustologi, dascăli, jurnaliști și scriitori. Regret că nu am făcut o listă atotcuprinzătoare de nume ale personalităților prezente, prin urmare am decis de a nu publica numele celor din asistență, din dorința de a nu jigni, prin nevinovată omisiune, vreun participant.
Un stand al editurii Hasefer a oferit o bogată colecție de apariții recente.


cu Dr.Harri Kuller


cu Iulia Deleanu


Dr.Harri Kuller, Iulia Deleanu, Dr. Lya Benjamin, Dr.Otto Adler, prof. Tania Grenberg


Dr. Harri Kuller


Dr. Lya Benjamin


Dr. Otto Adler


prof. Tania Grenberg


cu Dr. Daniel Hrenciuc si Lidia Deleanu




Editura Hasefer

*

Holocaustul românesc a fost ascuns multă vreme poporului român. Multe generații, între care și a mea, au fost educate în spiritul eludării adevărurilor istoriei. Când noi ne născuserăm, deja fuseseră șterse din memoria publică (omise sau interzise) principalele dovezi și mărturii despre trecutul recent. Bucovina copilăriei noastre era un ținut caracterizat prin armonie inter-etnică (cumva, în spiritul a ceea ce va fi dorit împăratul unui vestit imperiu, atunci când a întemeiat aici proiectul unui rai multietnic european, la nici trei sute de kilometri de localitatea de lângă granița noastră de nord, unde s-a descoperit dovada istorică indenegabilă că Centrul Europei s-ar afla aici și nu în altă parte), dar această atmosferă creată prin artificii ideologice și politice nu era naturală, iar noi, copii pe atunci, nu aveam de unde ști care este adevărul, pentru că părinții nu aveau voie să ni-l povestească ori nu-l știau nici ei, iar manualele de istorie nu mai scriau demult cum stau lucrurile cu adevărat. Cert este, însă, că în Bucovina copiilor anilor 50-60 era pace socială. Cel puțin la nivel infantil: acele timpuri ale copilăriei noastre ne-au și format în spiritul toleranței și deschiderii față de străin, al multiculturalității și plurilingvismului reale.
Chestiunea evreiască, pe de o parte, ca și chestiunea armenească (în Turcia, sau, la zi, în România) ori problema rromilor, cât și problemele altor minorități, și, pe de altă parte, puseele succesive de naționalism (chiar ultra-naționalism, în anumite perioade ale secolului XX) românesc ce au putut recurge la românizarea forțată, ca răspuns dat peste secole unor perioade de abuz săvârșit de alte puteri europene și asiatice asupra teritoriilor românești: toate acestea fac parte dintr-un puzzle istoric care nu poate fi rezolvat decât cu multă știință de carte de istorie și cu multă dibăcie științifică, în cadrul unor cercetări făcute cu seriozitate și bună credință, dar mai ales luând respectuoasa distanță a neutralității față de aripile mutilante ale politicului care generează manipulări și denaturări impardonabile. Pentru omul de rând, consumator ocazional de istorie, polarizarea în jurul adevărului istoric a oamenilor de știință istorici în funcție de criterii etnice, politice ori confesionale a fost întotdeauna un bun model de înregimentare în războaie de idei, care au generat războaie distrugătoare.
Întâlnirea de la Sinagogă a fost, până la urmă, un colocviu ce va trebui continuat. Au fost rememorate principalele condiții istorice care au favorizat dezvoltarea politicilor rasiale în România recentă: I - etapa statului legionar (14 septembrie 1940 – sfârșitul lunii ianuarie 1941 când, între 21 și 23 ianuarie, la București a avut loc pogromul de tristă amintire), II - etapa politicii de românizare forțată dusă după ianuarie 1941de cabinetul Antonescu, III - etapa soluției finale aplicată de cabinetul Antonescu după intrarea României în război alături de Germania hitleristă (22 iunie 1941). Dr. Lya Benjamin a descris această perioadă a istoriei plină de acțiuni extremiste: „ Masacrul din Iași, pogromurile din Basarabia și Bucovina, procesul de ghetoizare în vederea deportării evreilor din provinciile respective în Transnistria, extinderea deportărilor și din alte zone ale României, transformarea Transnistriei într-un mare lagăr de exterminare fizică a evreilor cetățeni români și localnici” , au fost fapte istoric determinate puse în lumina caracterului lor profund criminal. „În șirul evenimentelor dramatice trăite de evreimea română în această epocă la care ne referim, data de 9 octombrie 1941 are o relevanță deosebită pentru înțelegerea particularităților Holocaustului românesc. În această zi au început simultan în toate localitățile din Bucovina de Sud (Suceava, Cîmpulung Moldovenesc, Rădăuți, Vatra Dornei s.a.) operațiunile de deportare a evreilor în Transnistria. Deportarea evreilor din Basarabia a fost motivată de regimul Antonescu prin așa-zisa comportare ostilă a unor evrei față de autoritățile militare și civile românești în timpul retragerii lor după ultimatumul sovietic de anexare a Bucovinei (28 iunie 1940). În cazul deportărilor din Bucovina de Sud – teritoriu care nu a fost nicicând sub ocupație sovietică, era clar că se urmărea aplicarea politicii de purificare etnică. De aceea, scria Dr. W. Filderman într-un memoriu adresat mareșalului Ion Antonescu că această „măsură este și mai gravă și mai ilegală căci ea nu se aplică numai provinciilor dezrobite de sub ocupație sovietică, dar și Bucovinei de Sud, și chiar județului Dorohoi, care fusese de curând integrat Bucovinei”. Cu patru zile înainte de intrarea României în război, în data la 17 iunie 1941, Mihai Antonescu anunțase în Consiliul de Miniștri: „Noi trebuie să folosim acest ceas ca să facem purificarea populației”, pentru ca ulterior, la 3 octombrie, în cadrul aceluiași Consiliu, Antonescu să adauge: „Pot aduce Basarabia înapoi și Transilvania, dacă nu purific neamul românesc n-am făcut nimic căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea și puritatea rasei lui și aceasta urmăresc în primul rând”.
Evocarea făcută de Lya Benjamin a fost urmată de prezentarea de către Dr. Harry Kuller a tipurilor de negaționism al Holocaustului, prezente atât în România, cât și în majoritatea statelor lumii.
Dr.Otto Adler, supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, a relatat cu un umor fin câteva din experiențele unei vieți zbuciumate și, mai ales, câteva pilde desprinse din existența sa de lagăr cât și despre jocul hazardului grație căruia mărturisitorul a putut să scape dintr-un infern greu de imaginat. Nu a uitat să zâmbească, nu a uitat să povestească, nu a uitat să creeze un stil de regăsire a bunelor sentimente față de destinul potrivnic…
Care ar fi soluția împotriva agravării lipsei de comunicare și de dialog dintre oameni, care ar fi soluția pentru ca tragediile istoriei să nu se repete, pentru ca ura dintre semeni să nu se mai dezvolte fără margini?, întreabă Otto Adler aproape retoric.
Astăzi, în mare viteză, extremismele se dezvoltă din nou, atât la stânga, cât și la dreapta, pericolul antisemit este poate mai puternic, căci mai rafinat și altfel conceput decât în trecut, chestiuni trecute și care fac parte numai din biblioteca de mituri sunt reluate și dirijate cu obstinație către soluții belicoase, apar și se amplifică multe alte amenințări de purificare etnică adresate altor seminții, chiar și celei românești în România, prin necontenite torsiuni ale istoriei și politicului…iar jocul vieții, al amenințării, al manipulării și al morții nu mai cunoaște decență și respect față de ființa umană pe scena crudă a istoriei din zilele noastre.

Ce este de făcut?
Există câteva mijloace cu care societatea modernă poate opera asupra copiilor și tinerilor: educația în spiritul toleranței și iubirii de aproape, buna informare privind adevărurile istorice oricât de incomode, școli în care toleranța interetnică este principalul liant dintre semeni, frecventarea izvoarelor de cultură și de civilizație ale tuturor etniilor, în spiritul descoperirii semenilor și cu ținta de a fortifica o lume a diversității culturale amiabile. Acest nivel, al educației și al accesării informației și culturii în spiritul adevărului, este cel mai important și este cel mai ușor de înfăptuit: așa cum, în medicină, profilaxia este mai importantă, ca principiu, decât terapia, căci profilaxia creează un mod de viețuire, în timp ce medicina creează un mod de supraviețuire.
Paul Celan, unul dintre marii oameni de cultură evrei ai Bucovinei, amintea la un moment dat că „Bucovina este o țară de oameni și cărți”, făcând referire exact la tradiția erudită a acestei provincii multietnice, în care multe voci istorice au avut suficientă adâncime și notorietate pentru a face școală și pentru a reuși să impună un brand cultural.

Ca scriitoare și ca cititoare împătimită, cred în șansa bibliotecilor și a cărților de a-i apropia și a-i uni pe oameni întru adevărurile care le sunt comune, mai importante decât cele care îi despart. Și știți de ce? Pentru că încă din copilărie ființa umană numită copil va fi cu adevărat fericită numai atunci când i se vor fi citit la nesfârșit poveștile nemuritoare ale tuturor semințiilor pământului. Iar copilul care a ascultat în copilăria sa toate poveștile neamurilor este imun la utopiile istorice discriminatoare. De un astfel de copil, ideologia nu se mai ia ca o ciumă a rațiunii, ci ca o maladie horror informațională, vindecabilă printr-un program antivirus apropriat.

La un moment dat, în Sinagoga înghețată din cauza unui vânt rece care se strecura printre vitraliile crăpate, a apărut un porumbel. Alb argintiu, prietenos, poposind pe umărul câte unui participant, ciugulind câte o bucată de pâine de pe masa de gustări pentru pause cafe, zburând de colo-colo cu majestuoase volute de aripi, micul mesager al păcii și al iubirii i-a cucerit pe toți cei prezenți. Va fi liniște, va fi dragoste între oameni, va fi pace pe pământ, părea să spună, ca întotdeauna, pasărea alintată, în timp ce Otto Adler îi surâdea complice, împăcat. Iertând prin ne-uitare, învățându-i și pe alții cum să ierte, dar să nu uite…
Nu-i așa că porumbeii sunt, din fericire, incorigibili, și că acest fapt este o adevărată minune?




Porumbelul Minune de la Sinagogă



Angela FURTUNÃ



Scriitoare, publicistă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România


***
Blog Angela Furtuna