“Înțelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu”
Recenzie la romanul “Nebunul”, de Savatie Baștovoi

Ștefan Baștovoi s-a născut în 1976, la Chișinău.
Biografia tânărului este tumultoasă. Preocupat de mic de pictură și sport ( 3 ani consecutiv campion de tenis de masă la juniori ), trăind într- o familie profund ateistă,cu tatăl profesor, apoi, pădurar, apoi, propagandist la o casă de cultură, Ștefan Baștovoi este internat în clasa a 12-a la Socola, cu stăruința profesorilor, ceea ce i-a "îmbogățit" mult universul poetic, el revenind frecvent la tema nebuniei și a morții, a singurătății și a despărțirii. Este salvat din universul spitalului de boli nervoase de o telegramă care îl anunța să se prezinte pentru a-și ridica premiul pentru poezie, pentru volumul Elefantul promis, 1996, premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut, telegramă care a curmat și dubiile medicilor care îi spuneau că "mai au un schizofrenic care scrie poezie".
A mai publicat : Cartea Războiului (1997); Peștele pescar - o poveste (1998); Casa timpului (1999), Idol sau icoană ( 2000) și Ortodoxia pentru postmoderniști, împreună cu Nicolae Balotă, diaconul Andrei Kuraev si Dumitru Crudu. A publicat, începînd cu anul 1993 poezie, proză scurtă, fragmente de roman, eseuri și publicistică în majoritatea revistelor importante din România și Basarabia.
În 1996 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Pasionat de Freud și Nietzsche, membru activ al Cenaclului Junimea din Iași, unde era poreclit în glumă "polițaiul cenanclului", pentru criticile foarte exigente, și "mașinărie lirică", din cauză că "scria cîte o carte pe săptămînă", a obținut premiile revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literară și Marele Premiu la Tecuci. Ștefan Baștovoi este menționat în O istorie deschisă a istoriei literaturii din Basarabia de Mihai Cimpoi și în Postmodernismul Românesc de Mircea Cărtărescu (Ed. Humanitas).Între anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universității De Vest din Timișoara, pe care o abandonează. După ce a citit viața Sfîntului Antonie cel Mare, se călugărește, fiind tuns, în 1999, în monahism de PS Dorimedont, primind numele de călugărie Savatie. La 28 octombrie, 2000, de ziua Sf. Paisie Velicicovski, este hirotonit ierodiacon.
Chiar și după călugărie, sau mai ales, după, Savatie Baștovoi rămâne o voce distinctă a spiritualității române; el își reneagă multe din scrierile scrise în viața laică, ca fiind dăunătoare sufletului, și își continuă activitatea scriitoricească, la candela duhului ortodoxiei, conducând revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia și predând iconografia la Seminarul Teologic de Chișinău, cu sediul în Mânăstirea Noul-Neamț.

Romanul “Nebunul” este publicat de monahul Savatie Baștovoi în anul 2006, în București, la editura Cathisma, și are pe coperta principală desenul “Sfânt dormind”, realizat chiar de ieromonahul Savatie Baștovoi. Desenul înfățișează un om fără față, îmbrăcat într-un veșmânt dintr-o singură bucată, cu mâinile pernă sub cap, dormind ghemuit pe pământul gol. Așa a schițat în creion, părintele Savatie, portretul unui sfânt: fără casă, fără pat, fără pernă, dormind sub cerul gol, pe pământul gol. Iar faptul că sfântul nu are nici măcar față, este dovada supremă a smereniei acestuia, care nici pe sine nu se vede, în toată splendoarea harului lui Dumnezeu, nici altuia nu îi arată comoara pogorâtă de Sfântul Duh asupră-i. Cât de împotriva cursului vremii, și al firii oamenilor, este acest fel de a fi al unui sfânt, acest fel de a se face plăcut Domnului, acest fel de a se lepăda de toate, pentru a-și iubi, fără deșarte legături materiale, Dumnezeul, și semenii! Nebun pare în fața Lumii și a oamenilor acest fel de a fi! Dar cât de nebun pare a fi în ochii Domnului felul de a trăi al oamenilor! Căci “înțelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaște gândurile înțelepților, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deșarte” (I Cor. 3, 19, 20).
Căci aceste gânduri sau cunoștințe privesc numai cele vremelnice și deșarte, îl duc pe cel care le are la slavă deșartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieții numai în griji pentru ceea ce este stricăcios și trecător, la viața păcătoasă, la lepădarea și uitarea lui Dumnezeu și a veșniciei.
“De la bun început, trebuie să spun că textul de față nu este o operă aghiografica, ci un roman scris cu toate uneltele unei proze artistice, inspirat din realitățile consemnate în viața Sfântului Simeon cel Nebun întru Hristos din Edessa. Acțiunea se petrece în Emesa (Homs-ul de astăzi), cea mai însemnată cetate a Siriei, în veacul al VI-lea. Personajele sunt călugări, comedianți, prostituate și cerșetori, care împreună oglindesc tabloul societății bizantine de atunci și totodată surprind frământările și căderile dintotdeauna ale sufletului omenesc. Cartea e scrisă aproape ca un scenariu de film, pentru a oferi o lectură ușoară și captivantă” ( Savatie Baștovoi).
Personajul principal al cărții este Nebunul, “un bărbat ca de șaizeci de ani, costeliv și chel, încins cu o funie din vlăstare de finic, de care era legat un câine mort.”.
Nebunul îndeamnă locuitorii cetății să se închine Impăratului lor, câinele mort. Pentru că Împăratul Lumii acesteia este un Impărat de carne puturoasă, după chipul și asemănarea cărnii oamenilor, și nu a sufletului lor. Nebunul cerșește alături de cerșetori, mănâncă carne alături de aceștia, sau dăruiește banii și hrana primite altor cerșetori mai bătrâni, sau mai bolnavi. Zvonurile despre apariția lui în cetate umplu târgul, zvonuri mereu, și mereu, înflorite. În biserică, la trecerea Nebunului peste o fată a cărei mamă, de condiție înaltă, făgăduise o mare sumă de bani celui care îi va vindeca fiica de boala de care suferă, fata se însănătoșește. Este momentul în care diaconul bisericii se înroșește de emoție,dintr-un dublu motiv: crede că la originea minunii însănătoșirii fetei au stat chiar rugăciunile lui, iar pe de altă parte se bucură că va primi banii cuveniți autorului minunii. În două tușe de penel, autorul realizează un portret caricatural al diaconului, prin simpla zugrăvire a gândurilor care îl animă: pentru că, înainte chiar de a citi mai departe, cine nu se întreabă ce făcător de minuni al credinței a pretins bani pentru o minune, și cine s-a considerat dintre sfinți, făcător de minuni, iar nu miluitul cu minunile lui Dumnezeu? “Pentru toți era clar că nu diaconul făcuse minunea, dar nici cei doi călugări nu puteau fi bănuiți de sfințenie, căci fuseseră văzuți de mai multe ori făcând rugăciuni pe bani, fără să se petreacă vreo schimbare în bine cu bolnavii. Tuturor le răsuna în gând răgetul cumplit al duhului necurat:”Simeon!” Până la urmă însă au rămas cu impresia că minunea s-a petrecut singură și că vreun sfant oarecare intrase la vremea aceea în cetate și de aceea ieșise dracul.”
Tot Nebunul imită caricatural mărimile cetății în biserică: “”Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm! Dacă mă ajută dracii să se mai îndrăcească vreo bogătancă, de banii câștigați îmi cumpăr scaun episcopa-a-a-al!””. Pentru această glumă, Nebunului nu i se mai permite intrarea în biserica, la slujbele diaconului imitat. Dacă Nebunului îi trăgeai o palmă, el arunca după tine cu bani. Nebunul își împărțea câștigul său zilnic cu ceilalți colegi de breaslă. Nebunul a fost acuzat de vrăjitorie, închis în sclepul bisericii, exorcizat, și bătut până la desfigurare. Prin rugăciunile Nebunului, îngrijit de răni in casa altui deacon, Ioan, soția acestuia, care nu putea avea copii, rămâne însărcinată.Nebunul umblă pe la casa de desfrânare, dar nu ca să se desfete cu desfrânatele, ci ca să le plătească, pentru a se odihni, și a respira și ele aer de curăție din calvarul patimilor fiecărei zile. Diaconul însă, aplecându-și urechea la zvonurile și bârfele din târg, ajunge să creadă că Nebunul s-a culcat și cu soția sa, și îl dă afară din casă. Nebunul îi spune unui “filozof” vrăjitor - care se aciuase in cetate, și, prin șiretlic, îi ușura de bani pe toți cei ce se încumetau să răspundă la o ghicitoare a sa, - câți bani are în sac, și o îngrijește zi și noapte, și o salvează de la moarte și de la desfrâu, pe dansatoarea Caliopi, ucisă, aproape, de tatăl ei, comediantul Calu. Un dialog între Caliopi și Nebun este plin de învățăminte:
“- Pentru un călugăr nu este bine să-l iubeasca oamenii…
-De ce?
- Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
- Și nu-i bine să fii sfânt?
- E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el și să-i ceară lucruri care li se par lor bune și folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorințele. Pentru aceasta își fac sfinți pe pământ, căci prin ei cred că îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite și să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire și sănătate, vor multe și de toate, și nu vor să înțeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, și El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate așa. Dacă nu le îndeplinești dorințele, ei se supără, se nemulțumesc, și până la urmă încep să te urască. Și toată această sfințenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji și supărări fără nici un folos. Dumnezeu singur știe ce are de făcut în lume și nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulțească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferința celuilalt și ne facem părtași la ea și cerem izbăvire ca pentru noi înșine. Și ce este aceasta dacă nu dragoste și cale de a ne cunoaște unii pe alții?”
Nebunul este părintele Simeon, cel Nebun întru Hristos. Care a părăsit pustia, după ce ajunsese la desăvârșire, din dragoste față de oameni, și din frică de slavă deșartă.Pentru că, gândea el, “Dumnezeu are lucrare cu tot omul și caută și la inima desfrânatelor din piață de multe ori mai degrabă decât la un pustnic.”
Nebunul îl iartă, și primește confesiunea cu lacrimi a diaconului Anastasie, cel care îl ura pentru că îi era teamă că pierde banii pe care femeia avută îi promisese celui care îi va vindeca fiica, cel care îl izgonise pe Nebun din biserică, și care poruncise slugilor să îl bată crâncen.
În finalul romanului, diaconul Ioan, cel care îl dăduse pe Nebun afară din casă, suspectându-l de desfrâu cu soția sa, și comediantul Calu, cel care o omorâse, aproape, pe fiica sa, dansatoarea Caliope, părăsesc împreună grajdul în care Nebunul, duh spiritualizat, oferise fiecăruia dintre ei câte o jumătate de pâine:” hai, ia și mănâncă și tu cu mine, și nu mai fi necăjit”. Acest ultim “cu mine” mă duce cu gândul la romanul “Pentru cine bat clopotele?” al lui Ernest Hemingway: “Nici-un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător. Fiecare om este o bucățică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgare, Europa este împuținată, așa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moșia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat”.
De aceea, apariția finală a Nebunului pare a fi apariția lui Hristos, care spune fiecărui pacatos, de-a stânga și de-a dreapta sa: “nu mai fiți necăjiți. Luați și mâncați o jumătate de pâine cu mine.” Dar Iisus nu păstrează nimic pentru sine. Cealaltă jumătate de pâine a fiecărui om este la celălalt om.

21 martie 2007

Craiova