Hrant Dink, un nou martir al Genocidului Armenilor



În timp ce multă lume trece prin viață dormind sau picotind toropită de abulie și ignoranță, există oameni a căror conștiință se trezește și iradiază lumină orbitoare în jur, adevăr și speranță. Aceștia sunt „copacii din afara sezonului, cei care, păcăliți de o vreme prea călduroasă, înfloresc înainte de adevărata venire a primăverii”, după cum spunea profesoara Dr. Deniz Ulke Aribogan, pro-rector de universitate și editorialistă la ziarul turc Aksam. Dar acești copaci nu sunt o aberație, ci ei înfloresc „cu un anumit scop. Și anume pentru că sunt pur și simplu diferiți, curajoși, plini de energie atunci când tot restul lumii doarme”.



Așa a fost și jurnalistul turc de origine armeană Hrant Dink, asasinat în fața sediului hebdomadarului său, Agos, în plin centrul Istanbulului, la 19 ianuarie (împușcat de trei ori de un tânăr extremist din Trabzon), și lăsând în urmă o văduvă și trei copii. Moartea sa a creat un val imens de simpatie, fapt care s-a văzut la funeraliile sale din 23 ianuarie, unde au participat peste 100 000 de persoane ce purtau pancarte cu sloganuri de solidaritate (scrise în turcă, armeană chiar sau kurdă), precum: „Cu toții suntem Hrant”, „ Cu toții suntem armeni”, „Iubitul meu frate”, „ 1.500.000 morți”…





Hrank Dink, de origine armeană, a început să fie urmărit penal după o declarație făcută la o conferință la Urfa în 2002, când a spus „eu nu sunt turc, ci armean cetățean al Turciei”, iar de atunci a început să fie acuzat de „insultare a identității turce”(art. 301, cod penal turc), în trei dosare penale. Ulterior a publicat articole despre istoria și istoricul armenilor, cu analize și referințe la genocidul armenilor din Turcia anilor 1915-1917, când circa 1.500.000 de armeni au fost uciși. Tonul său jurnalistic a fost mereu cald, empatic, dornic de adevăr și nu de vendetă sau ațâțare la gesturi extremiste. Reprezentând interesele comunității armene din Turcia, înființează în 1996 săptămânalul bilingv Agos, publicând în paralel și la Zaman sau BirGün.

După primul dosar penal a fost achitat. A doua oară a fost condamnat la șase luni închisoare cu suspendare, fapt pentru care Dink a apelat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În al treilea dosar, coincizând cu momentul asasinării sale, procurorii se pregăteau să-l trimită în judecată. Același cap de acuzare: „insultarea identității turce” (art.301.c.p.turc).



Dink susținea, despre identitatea sa: „DA, sunt cetățean turc, dar de etnie armeană. NU, nu vreau să plec din țara natală, pentru că o iubesc. Dacă aș pleca, ar pleca picioarele, dar inima ar rămâne aici. Turcii și armenii se pot înțelege numai asumând trecutul și respectându-se reciproc”. Dar din păcate politica educațională a oficialilor turci se pare că a promovat exact contrariul, iar extremiștii naționaliști guvernează expresia majoritară în spațiul public.
Jurnalismul activ al lui Dink a avut la bază iubirea față de patria lui, animată de ideea reconcilierii dintre turci și armeni prin dezvăluirile adevărurilor despre genocidul armenilor de către Guvernul Junilor Turci început în 1915.


În ultimul său articol, parcă premonitor, Dink scria: „Mă văd speriat ca un porumbel, dar știu că în această țară oamenii nu se ating de porumbei”. Era deja hărțuit la telefon și prin email, pe stradă sau în societate, amenințat cu moartea, șantajat: „Este evident că aceia care au vrut să mă izoleze, să mă slăbească și să mă lase fără apărare au reușit. Prin informația falsă pe care au răspândit-o în societate, au creat un segment important al populației care îl vede pe Hrant Dink ca pe unul care „insultă identitatea turcă”. Memoria computerului meu este plină de mesaje furioase și amenințătoare trimise de cetățenii din acest segment”.





Un alt coleg de generație, scriitorul Orhan Pamuk, recent laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 2006, suferă imense persecuții pentru că scrie despre genocidul armenilor comis sub Imperiul Otoman. Un partid naționalist turc a inițiat un proces penal împotriva sa, pentru motivul că scriitorul a admis existența genocidului împotriva armenilor și kurzilor în timpul Imperiului. Această afirmație ar fi lezat, în opinia reclamanților, demnitatea națiunii turce. Primul termen de judecată a avut loc pe 16 decembrie 2005. În urma protestelor internaționale, ministerul justiției din Turcia a anunțat pe 22 ianuarie 2006 că nu acordă aviz favorabil judecării scriitorului. Din cauza unei probleme de procedură, procesul a fost abandonat, în mod oficial la începutul lui 2006. Revista americană „Time” l-a inclus în anul 2006 pe lista celor mai influenți 100 de oameni din lume. A primit mai multe premii naționale și internaționale, printre care premiul Orhan Kemal în 1983 în Turcia, premiu IMPAC în 2003 și cel al librarilor germani în 2005. Reacția autorităților de stat turce a fost împarțită : dl. Ahmet Sezer, președintele țării, a omis să-l felicite pentru această distincție, însă Pamuk a fost felicitat oficial de către premierul Recep Tayyi Erdogan, ca fiind primul turc ce ia Premiul Nobel.

Există, se pare, două Turcii, după cum semnalează Vartan Martaian. Iar acest lucru a ieșit mai bine la iveală prin asasinarea lui Hrant Dink a cărui moarte „ a căpătat o imensă valoare, nu numai simbolică, dar și sociologică. Dink devine prin moartea sa un martir, un simbol al luptei pentru democrație. Tot prin moartea sa, Dink a distrus imaginea unei Turcii-monolit. Sacrificându-se, Dink a dezvăluit existența a două Turcii, una veche, purtându-și vechile etichete de naționalism și extremism, și una nouă, ce încearcă să se facă auzită prin vocile intelectualilor și militanților progresiști”.



Chiar înainte de moartea lui Dink, un sondaj național revela faptul ca numai 13 % dintre turci ar fi pentru o eventuală recunoaștere a genocidului armean. „Însă chiar dacă acest procent este mic, el înseamnă foarte mult în cifre absolute pentru o țară cu peste 60 de milioane de locuitori”, conchide Martaian.

Și Paul Cernat a comentat știrea despre asasinarea lui Dink: „Asasinarea jurnalistului de origine armeană este o crimă în „spiritul” Junilor Turci de la 1915. Paradoxal sau nu, sacrificiul lui Hrant Dink poate genera însă o reconsiderare a poziției Turciei față de genocidul armenilor…Iar gestul de solidarizare cu Dink al lui Orhan Pamuk, recent laureat al Premiului Nobel pentru literatură, poate deveni emblematic. Să sperăm, așadar…”
Presimțindu-și sfârșitul și torturat psihologic de extremiști, Dink mărturisea la puțină vreme înainte de moarte: „Dacă, cumva, am fi fost forțați să plecăm într-o zi…am fi făcut-o ca în 1915…precum strămoșii noștri…fără să știm unde mergem…străbătând aceleași drumuri pe care au mers ei…simțind chinul, experimentând suferința…” Unii armeni s-au salvat de asasinatele de la începutul secolului XX fugind către ținuturile românești, iar aici s-au stabilit în pace și armonie cu ceilalți, fiind un popor de oameni blajini și pașnici, buni creștini, învățați și pricepuți, foarte harnici și fideli țărilor unde se așează, iar istoricul Nicolae Iorga avusese cândva premoniția de a da un verdict tulburător și unic în privința armenilor :”Când a dispărut cel din urmă Stat armenesc, armenii ar fi rămas numai un nisip omenesc la îndemâna oricui, dacă nu ar fi fost această admirabilă solidaritate din întreaga lor așezare, veche și nouă, dacă nu ar fi avut acel lucru care poate înlocui până și Statul: religia, și literatura pe care aceasta o inspiră. Dar, atâta vreme cât o națiune păstrează un element moral în jurul căruia se poate aduna, această națiune trăiește mai mult decât alte națiuni cu teritorii mult mai întinse, din care însă lipsește acel element sufletesc capabil de a înlocui pe celelalte și, la ceasul cuvenit, a le crea din nou”. Tot Iorga, în Conferința ținută la Ateneul Român în ziua de 17 iunie 1925, amintea de faptul că „Armenii sunt colaboratorii, creatori ai Principatului Moldovei, care s-a întemeiat pe puterea sufletească a unui popor în plină vigoare și dezvoltare”, având meritele de creatori ai drumurilor de comerț ce legau Cafa Crimeii-armenească- cu Cracovia și alte centre comerciale ale Galiției. „Armenii veniți prin sec. al XIV-lea, după 1300, au format cele mai vechi colonii, cum sunt orașele din Nordul Moldovei: Iași, Botoșani, Roman, Suceava, unde au biserici frumoase, și poartă nume românești ca Vărzaru, Pruncu, Þăranu etc.”, relatează Iorga, care suprinde și elementele definitorii ale celorlalte valuri de armeni ce vor veni în Ardeal, după 1700, din Polonia, la Gherla și Hașfălău, unde și-au unit Biserica cu Roma. Dar la noi „armenii au jucat în toate ramurile vieții publice un rol însemnat, neavând a se rușina niciodată cu etnia lor”, conchidea savantul.
Prof. Vlad Bănățeanu, unul din specialiștii în chestiunea civilizației armene, observa și el cu admirație.”Dintre minoritățile noastre, armenii sunt aceia care s-au încadrat mai bine în obligațiile lor de cetățeni, s-au românizat și niciodată nu au avut atitudini provocatoare, ci întotdeauna aceea de recunoștință față de țara ospitalieră care i-a primit. Niciodată nu au cerut un drept bazat pe vechimea lor la noi. Armenii nu sunt străini în casa noastră. Veniți în țara noastră acum vreo 900 de ani, ei s-au confundat complet cu noi, fiindcă după noi sunt locuitorii cei mai vechi ai țării”.





Hrant Dink a lăsat un adevărat poem despre condiția umană a armeanului aflat în căutarea recunoașterii adevărului său.
„Porumbeii își trăiesc viața
Acolo unde s-au născut,
În mijlocul orașului,
Și asta în ciuda presiunii oamenilor.
Da, ei trăiesc o continuă spaimă nelămurită,
Dar asta nu-i împiedică să rămână liberi”…

Textul lui Dink mă duce cu gândul la ceea ce scria în 1989 David Hovhannes în „Armeanul Etern” (traducere în limba română de Madeleine Karacașian, în „Ararat”, no.10, 16-31 mai 2004):
„Iată-mă, eu sunt Armeanul Etern, de strajă între Genocid și Cutremur, cu ochii însângerați ațintiți spre Masis*
De jos sunt lovit de elementele naturii, de sus de Dumnezeu, din față de dușman, din mijloc de prieteni, din dreapta de Apus, din stânga de Răsărit,
Dar eu nu încetez să exist,
Văd de pe acum Ziua Judecății de Apoi,
Căci eu sunt Armenia și nu este posibil să fiu ucis,
căci eu sunt totul,
pretutindeni,
nemuritor”.



De la Henri Verneuil, William Saroyan, Aram Haciaturian sau Charles Aznavour și până la Ana Aslan, Teodor Aman, Spiru Haret, familiile de personalități Avakian, Tatos, Trancu, Zambaccian, Vartic, Goilav sau Cerchez, la Dan Deșliu, Mihail Jora, Garabet Ibrăileanu, Virgil Madgearu, sau la Sergiu Malagamba, I.D. Suchianu, Vasile Tomazian sau Varujan Vosganian, nume importante și brave comunități de armeni au împodobit și fac onoare vieții și culturii românești.

În fiecare an, la 24 aprilie, cu ocazia zilei când a fost declanșat genocidul din 1915 din Turcia , armenii din întreaga lume își comemorează cele peste un milion și jumătate de victime, părinți, bunici, rude sau pur și simplu conaționali.
Alături de Jean Jaurès, mărturisim și noi că „trăim într-o vreme în care omenirea nu mai poate viețui păstrând în pivnița sa cadavrul unui popor asasinat”.

Hrant Dink este și fratele meu, în memoria căruia am scris această evocare, la trei luni de la asasinarea sa pentru singura vină de a fi luptat în mod democratic pentru adevărul identității sale culturale și al strămoșilor săi.


*Masis = Cel mai înalt pisc (5165m) din lanțul muntos armean, aceasta fiind străvechea denumire a muntelui biblic Ararat.






Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”, în cadrul Săptămânii Bibliotecilor și al Programului de Educație Antidiscriminare, organizează Conferința Bibliotecii cu titlul „Genocidul Armean, chestiune politică și juridică internațională”, care va avea loc pe 24 aprilie, la ora 12, în Sala de Arte a bibliotecii. Conferențiar: Pr. Azad Mandalian, Parohul Bisericii Armene. Moderator: Angela Furtună.




Blog Angela Furtuna