Playback cu Adrian Premieru' Minune

Putreziciunea care era în PSD iese la suprafată ca un cadavru din apele mării. Se pare că Adrian Premieru’ Minune era mare amator de playback reformist. El mima că este cinstit, că face reforme, că luptă împotriva coruptiei. Marele Năstase, fostul premier al României, nici în cosmarurile sale nu ar fi crezut că va ajunge de râsul unei tări întregi. Ca un bulgăre de zăpadă ce, tot rostogolindu-se, capătă dimensiuni uriase, asa scandalul Mătusii Tamara l-a îngropat practic pe acest individ ce a luat România drept ceapeu. Un recent sondaj IMAS arată o scădere accelerată a partidului în preferintele electorale până la minimul istoric din 1996 de 23%. Anchetele procurorilor anticoruptie scot la iveală coruptia infernală care zăcea în măruntaiele partidului zis social democrat. Numai Dumnezeu poate sti însă de banii care zac prin bănci străine, pe care vampirii pesedisti i-au supt din trupul acestei tărisoare în cei zece ani cât au stat pe la putere, în timp ce românii încearcă să supravietuiască din salariul minim cât subventia pe cap de vacă europeană ori din banii trimisi de rudele plecate la cules de căpsuni sau la cărat găleti cu ciment prin tări străine. Nici Alianta D.A. nu este scutită de scandaluri, cap de afis fiind patricianul Dinu. Toate acestea arată că s-a pus în miscare mecanismul justitiei, uns de abilitatea politică a presedintelui Băsescu, constient de faptul că reforma în justitie are cel mai mare punctaj la examenul de la Bruxelles. Iar de acest examen depinde foarte mult viitorul său politic. Logica simplă gen “iarna nu-i ca vara” functionează impecabil pentru acest politician atât de atipic si controversat. Prin reforma anticoruptie, presedintele Băsescu a reusit să câstige de unul singur trei bătălii pentru care altii ar fi avut nevoie de o armată: integrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, ruinarea celor care îi erau rivali si un capital urias de imagine. Totodată, integrarea tării în UE va presupune si alocarea unor fonduri substantiale, de care actuala guvernare va sti cu sigurantă să profite. Vă propun la final un exercitiu de imaginatie: ce s-ar fi întâmplat dacă Adrian Năstase ar fi câstigat alegerile pentru presedintia României?

Lăcustele liberale și rodul pesedist

Recentul scandal în care este bălăcit învătământul timisean mă duce cu gândul la un roman al marelui scriitor peruan Mario Vargas Llosa. Autorul povesteste botezul „câinilor” (bobocii din primul an) ce evoluează între zidurile unui colegiu militar. Astfel, după suplicii ce făceau deliciul elevilor mai mari, „câinii” erau scosi pe stadionul colegiului, dezbrăcati, si obligati să înoate pe spate în jurul terenului de fotbal, pe pista de atletism. Apoi erau pusi să facă mai multe paturi, să cânte si să danseze pe dulapuri, să imite diferiti actori de film, să șteargă cu limba dalele de pe jos, să facă dragoste cu o pernă, să bea urină, toate acestea într-o stare de vertij – scrie romancierul ce peste ani avea să candideze la președinția țării sale. La rândul lor, „câinii” deveneau si ei cadeti, comportându-se la fel cu noii boboci, devenind, din victime, călăi. În treacăt fie spus, nici mediul milităresc românesc nu este lipsit de această maladie a batjocurii... Mutatis mutandis, liberalii, din opozitie, acum la putere, îsi iau în serios rolul de călău, înscris pare-se în fisa postului fiintei umane. “Ciocu’ mic, c-acuma noi suntem la putere!”, cum glăsuia o duduie-n forul legislativ. Pe malul Timisului, setea vindicativă e de înteles, având în vedere că fostul partid de guvernământ a avut o influentă mare în postarea directorilor, într-un decor regizoral – stie tot târgul! – abject. Condamnabilă este încă o dată ingerinta politicului în învătământ, condamnabil este refuzul stării de normalitate pe care Tomoni dorea să o instaleze, prin „depesedizarea” învătământului, dar nu prin hăituirea directorilor asa cum au făcut-o predecesorii săi, ci normal si legal, prin respectarea deontologiei profesionale. Mai mult, în fata argumentării solide a fostului inspector, bâiguielile colegilor săi par scoase de o flasnetă hodorogită. Lipsiti de abilitatea politicienilor pursânge, cavitari, goli deci în interior ca o pesteră, liberalii lugojeni au aprins somoiogul dihoniei si se vor îneca în propriu-i fum. Agitat ca puricele-de-baltă, vicele mai si minte cu lista. Oricum, asteptăm cu interes finalul povestii Szabo-ca-zăpada si cei sapte pitici... Nedorind executarea acestei măsuri abjecte, dl. Tomoni si-a riscat cariera politică si cu sigurantă nu-l vom regăsi surghiunit în cercurile infernului dantesc. În oglinda politicii românesti făcută tăndări de clasa politică, lăcustele liberale îsi pipăie aripile translucide închipuindu-se păsări ale cerului, în timp ce ciocurile propriei ignorante le înghit, încet dar sigur.
Redesteptarea din 26 februarie 2006



Mlaștina mea


Copil fiind, vecina mea cumpăra boabe verzi de cafea. Le prăjea cu grijă. Mirosea toată scara, aburul îți pătrundea prin nări și îți zvârcolea creierii. Tot așa, lua peștii gata înghețați din magazin, după ce primea-n figură câteva coate la cozile interminabile, și, acasă, punea "chihlimbarul argintiu", calupul de pești prinși în gheață, în borcane mari din sticlă verzuie. Unii pești se trezeau la viață, iar ochii lor mari și blajini ne îndemnau să ne vârâm coatele în borcan și să îi luăm în mâini, să-i pipăim, să-i pupăm pe gură. Îi duceam apoi în cada plină cu apă rece. Am fost, ani buni, martorul acestui show al sărăciei... Trăim rău nu pentru că e o perioadă de tranziție, ci pentru că în România s-a furat enorm. Trăim rău din cauza îmbogățiților fără justă cauză. Imediat după Revoluție, peștii umani care înghețaseră de spaimă în degringolada acelui timp rece, s-au trezit la viață și au început să înghită tot ce puteau. România a pierdut enorm din cauza lor. Și-au depus icrele spurcate în apa curată și au făcut-o mlaștină. Scheletele noastre se văd acum alunecând în jos prin apa tulbure, cu ochii bulbucați, atârnând firav de orbite... Guralivii politicieni care jură cu mâna pe Palie că ar trece prin foc și sabie pentru țară, care își votează salarii europene, ar trebui să realizeze ce înseamnă alimentația pentru dezvolatea unei națiuni. Românii practic supraviețuiesc, nu trăiesc. După ce îți achiți dările către bicisnicul stat, din ce să mai trăiești? În țările dezvoltate nu există ideea foamei. Există și la ei săraci, dar nu mor de foame. Bun, dar ce, în România a murit cineva de foame, mi-ați putea replica? Poate că nu, dar mâncarea reprezintă o mare problemă în țara unde dragostea trece prin burtă. Economic vorbind, România trăiește practic din lohn, adică patronul străin aduce din afară toate materialele, iar noi le asamblăm. Este însă o industrie a sărăciei, a supraviețuirii. Dar e tot ce avem mai bun, și nu este meritul guvernanților, ci al străinilor care preferă să dea în România 100 de euro decât să dea în Germania 2000.


Raiul putrescent

Anul trecut, s-au împlinit 1850 de ani de la atestarea documentară a Băilor Herculane. Așezarea turistică de pe Valea Cernei se poate număra astfel printre cele mai vechi stațiuni din lume. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocrația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevarat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Memoria vie a 1851 de ani de existență (153 – 2004) ar trebui să constituie astăzi cel mai bun agent de marketing. Stațiunea are un patrimoniu istoric de excepție. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. Orice pliant de prezentare ar trebui să conțină aceste cuvinte magice: eficiența terapeutică a apelor minerale verificată de două milenii. Nu întâmplător romanii au construit această stațiune la marginea imperiului lor, lucru pe care l-au continuat austriecii mai târziu, dându-i faima (și amprenta unui baroc impresionant) de cea mai frumoasă stațiune de pe continent. Legenda spune chiar că aici ar fi avut loc lupta lui Hercules - ce a prins puteri noi după ce s-a scăldat în apele care izvorau din belșug - cu hidra de pe Valea Lernei (vezi muncile lui Hercule!). Aflată la o altitudine de 160 m, stațiunea se află pe aceeași paralelă cu Nisa și Veneția, ceea ce îi conferă un climat agreabil, cu influențe mediteraneene. Izvoarele de la Băile Herculane au radioactivitatea ridicată și sunt comparabile prin valoare cu cele de la Vichy și Mont Dore. Se ține cont de toată aceste bogății la Herculane? Nu. Unele hoteluri abia acum se renovează, altele arată deplorabil. Totul îți dă impresia unui Rai putrescent. Malurile Cernei sunt pline cu gunoi, aruncat fie de turiști, fie de localnici. Nu există veceuri ecologice, astfel că turiștii care vin cu cortul sau doar pentru o baie la "cloacă" își fac nevoile pe unde apucă. Dacă urci de pe șosea în pădure, din loc în loc dai peste lanțuri de hârtie igienică, al cărei scop îl cunoașteți. Centrul e burdușit cu fast-food-uri jenante, unde mâncarea-i mai scumpă ca la hotel. Chelnerii și ospătarii poartă aceeași îmbrăcăminte ponosită, te tutuiesc și te reped imediat. Un alt aspect ar fi acela că în Băile Herculane grosul turiștilor e dat de pensionari, care vin cu cu bilete de tratament. Fiind săraci, ei lasă puțini bani în vistieria stațiunii. Dacă s-ar fi investit la timp, profitându-se de imensele bogății amintite și de tratamentele naturiste (inclusiv cu faimosul Gerovital), ar fi colcăit de japonezi, nemți & comp. Amintesc că, an de an, patruzeci de milioane de spanioli sunt vizitați de cincizeci de milioane de străini. În contrapartidă, bogătanii locali - cei care au pus mâna pe hoteluri - o duc tare bine. Iar pe acești gușteri financiari nu-i interesează că însăși statuia lui Hercule, cu pielea leului din Nemea pe umeri, confecționată din fier de tun, făcută cadou Băilor Herculane în 1871 de ducele Karls, e pătată cu găinaț...

Evanghelia după Marian

Minune mare, mon cher ! În desertul politicii românesti, sub ruinele democratiei, în sectorul V mai exact, o descoperire de senzatie riscă să arunce în aer dogmele cunoscute ale pesedismului : “Evanghelia după Marian”. Din putinele mărturii pe care le avem la dispozitie , căci apostolul scria mai rău decât vorbea, necredinciosul Marian s-ar fi convertit la pesedism, reusind să obtină chiar doua mandate de primar în cel mai prăpădit sector al Bucurestilor. Minunile săvârsite de acest apostol cu o capacitate organizatorică iesită din comun (l-am citat pe cărturarul Geoană), i-ar fi uimit si contrariat pe contemporanii săi. Conform unui raport al Curtii de Conturi, apostolul Marian ar fi cheltuit zeci de miliarde destinate exclusiv ajutoarelor sociale si ajutoarelor pentru încălzirea familiior nevoiase, schimbând în mod miraculos destinatia fondurilor si iesind basma curată. Numit presedinte executiv interimar al celei mai importante filiale a partidului social democrat într-o perioadă cumplită de prigonire, el ar fi reusit să ducă mai departe învătăturile statutare numite minciună, delatiune, favoritism si parvenitism, adăugându-le un crez nou: politician alfabetismul. Decameronul tranzitiei este în sfârsit terminat. Vă amintiti cu nostalgie probabil celebrele părti “De ce fierbe revolutia în mămăligă”, “O rablă de Roman”, “Luceafărul huilei” , “Guvernarea ca o Ciorbea prea grasă”, “Funeraliile tapului”, “Despre neajunsul de a nu fi candidat pentru al treilea mandat”, “Psalmii lui Gheorghe Becali”, “Memoriile lui Adrian” si controversata “Bătălie de la Golden Blitz” (remarcabilă mărturie de fisiune a eului, Napoleon Băsescu fiind învins de bravul amiral Băsescu si exilat pe Insula Sfânta Elena Udrea). “Evanghelia după Marian” întregeste decameronul tranzitiei si pune astfel cruce democratiei noastre ce încă nu si-a serbat majoratul. Ca motto, decameronul tranzitiei are două versuri memorabile ale tânărului poet Dan Sociu, leitmotiv al tinerei generatii ce parcă nu-si mai găseste linistea si locul în această tară: “am douăscinci de ani si sunt terminat / Iliescu are 75 si zâmbeste.” (aprilie 2006)