agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9882 .



Domnișoara Christina
proză [ ]
capitolul 7

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Eliade ]

2005-01-03  |     |  Înscris în bibliotecă de Diana Rizoiu



VII

Femeia bătea zadarnic în ușă. Era închisă cu cheia, și musafirul nu se trezea s-o descuie. ,,Doarme greu, parcă ar fi făcut chef azi-noapte", gândi femeia, zâmbind sfios. Dar se răcea laptele. Aruncă o privire asupra tavei încărcate, așezată pe măsuia de alături. Poate 1-o scula domnul profesor...
Găsi pe d. Nazarie îmbrăcat, gata de plecare. În prag, rămase câteva clipe rușinată; îi era greu să-i spună de ce-a venit, să-1 roage să-l deștepte pe d. Egor.
- Nu cumva ești din satul ăsta? o întrebă d. Nazarie, văzând că femeia așteaptă sfioasă.
- Eu îs din Ardeal, spuse mândru femeia. Dar d-1 Egor nu vrea să se scoale. Am bătut în ușe, și nu m-aude...
- Așa sunt artiștii, dorm greu, vorbi mai mult pentru sine d. Nazarie.
Dar era neliniștit. Aproape alergă spre odaia lui Egor. Și bătu cu atâta putere în ușă, încât Egor se deșteptă înspăimântat.
- Eu sunt, se scuză profesorul, eu, Nazarie...
Auzi cum se învârtește cheia. Auzi apoi pașii lui Egor, care alergau spre pat. Intră în odaie la un interval decent. Femeia venea în urma lui, cu tava.
- Dormeai adânc, după câte se pare, spuse d. Nazarie.
- Am să dorm, de acum încolo, foarte adânc diminețile, vorbi Egor, zâmbind.
Tăcu apoi, privind cum femeia asează încet tava pe măsuță. Așteptă să plece, apoi întrebă brusc pe Nazarie.
- Spune-mi, te rog, a ce miroase în odaie.
- Violete, răspunse liniștit profesorul.
I se păru că Egor tresare și fata i se face deodată palidă. Încercă să zâmbească.
- Va să zică, e adevărat, spuse el.
D. Nazarie se apropie mai mult de pat.
- ...E adevărat, continuă Egor. N-a fost vis, a fost chiar domnișoara Christina...
Fără grabă, fără emoție, îi povesti întâmplările din noaptea trecută. Se minuna și el de precizia cu care își amintea toate amănuntele. Vorbea grav, oprindu-se des, ca
să-nghită. Își simțea gâtul uscat. Îi era sete.
Înainte de prânz, Egor află că Sanda este bolnavă. Nu va putea veni astăzi la masă. Își ceru voie să o vadă, numai pentru câteva minute. Cu acest prilej își va putea scuza și plecarea. Îi va fi ușor să-i spună că nu mai îndrăznește să rămână, acum, când și ea, și d-na Moscu sunt bolnave.
- Dar ce s-a întâmplat? întrebă el, încercând să pară degajat, intrând în odaia Sandei.
Fata îl privi tristă, luptându-se multă vreme cu un zâmbet care nu voia să înflorească. Îi arătă din ochi un scaun. Era singură, și Egor se simți oarecum intimidat. Stăpânea în odaie un miros femenin, prea intim, prea cald. Mirosea a sânge.
- Nu mă simt deloc bine, șopti Sanda. Ieri seară am avut amețeli, dureri de cap, și iată, acum, nu mă pot ridica din pat...
Îl privi în adâncul ochilor, cu dragoste și cu spaimă în același timp. Nările îi tremurau. Tâmplele îi erau foarte palide.
- ...Nu mai am deloc putere în mine, adăogă ea. Uite, obosesc vorbind...
Egor se apropie alarmat de pat și îi apucă mâna.
- Dar nu trebuie să te obosești, începu el, căutând un ton voios și stenic. Probabil că ai răcit, ai o migrenă care te-a extenuat. Mă gândeam tocmai...
Voia să spună: ,,Mă gândeam tocmai că noi, musafrii, te obosim din cale-afară și că ar trebui să plecăm". Dar fata îincepu deodată să plângă, plecându-și capul.
- Să nu mă lași, Egor, șopti ea, înfierbântat, să nu mă lași singură. Numai tu mă poți scăpa, în casa asta...
Îl tutuia pentru întâia oară. Egor simți un val caid de sânge lovindu-i obrajii. Neliniște, fericire, rușine de lașitatea lui?
-Nu-ți fie teamă, Sanda, șopti el, apropiindu-și capul. Nu se va întâmpla nimic. Eu sunt aici, lângă tine, și nu ți se va intâmpla nimic...
- Ah, de ce nu pot să-ți spun...
În acea clipă, Egor fu gata să-i povestească tot ce știa el, tot ce-1 înspăimântase pe el. Dar auzi pași pe coridor și sări în mijiocul odăiei. Era agitat, neliniștit. Cuvintele Sandei îi dăduseră totuși o nesfârșită încredere în sine. Proteja, apăra.
D-na Moscu intră în odaie ca din întâmplare. Nu i se părea deloc ciudat s-o găseasccă pe Sanda bolnavă, sub pătură, și pe Egor acolo, în fata ei.
- Nu te scoli? o întrebă.
- Azi nu mă scol deloc, spuse Sanda, încercând să vorbească liniștit și zâmbind. Vreau să mă odihnesc...
- Au obosit-o musafirii, spuse Egor, mai mult în glumă.
- Nu e adevărat, vorbi d-na Moscu. Întotdeauna ne face mare plăcere să avem oameni de seamă la masa noastră. Unde e Simina? întrebă, după o scurtă pauză.
Egor și Sanda se priviră scurt, roșind amândoi, ca de o taină urâtă pe care și-ar fi amintit-o fără voia lor.
- N-am văzut-o, vorbi Sanda.
- Mă duc s-o caut eu.
Egor avea astfel un motiv să se retragă și să se întoarcă mai târziu, când va fi plecat
d-na Moscu. Porni cu pas hotărât; căutătura îi era mai aspră, fiuntea îngândurată. Îi era rușine de lașitatea lui. Voise să plece, și nu avusese nici măcar curajul să-i spună d-lui Nazarie. Se gândise chiar să-și ticluiască o telegramă de chemare, așa cum își amintea că cetise de mult, într-o carte. Glasul și cuvintele Sandei deșteptară în sufletul lui o furie încăpățânată de risc, de a înfrunta primejdia. Și un început de aventură, stranie, drăcească, de care îi era teamă, dar care îl atrăgea totuși ca un fruct necunoscut, otrăvit.
Întrebă în sufragerie. Nimeni nu văzuse pe Simina. Cobori treptele verandei și
se-ndreptă spre odăile din fund. Cu prilejul acesta va vedea și pe întunecata doică. Se întâlni cu jupâneasa și o întrebă.
- Duduița a plecat spre grajdul ăl vechi...
Îi arătă, departe, un șopron pe jumătate ruinat. Egor se îndreptă spre grajd calm, cu mâinele în buzunare, fumând. Nu voia să dea proporții de expediție întâlnirii sale cu Simina. ,,Ce cuib de vrăjitoare", gândi în clipa când intră în grajd. Era o încăpere lungă, veche, neîngrijită, cu tavanul crăpat pe alocuri. Aproape întunerec. Zări pe Simina tocmai la celalt capăt, într-o caleașcă demodată. Când îl văzu, fetita zvârli repede o cârpă pe care o avusese până atunci în mână ăi se ridică. Îl aștepta, și Egor simți din privirile ei că lupta nu va fi ușoară.
- Ce te-ai ascuns aici, Simina? o întrebă prefâcăndu-se voios și pus pe glumă.
- Mă jucam, domnule Egor, răspunse fetița, fără să clipească.
- Ce ciudat joc, se mira Egor, apropiindu-se. În cea mai veche trăsură, plină de praf...
Puse mâna pe un felinar, dar nu găsi deloc praf. Înțelesc atunci gestul Siminei, cârpa pe care o aruncase la intrarea lui.
- E o trăsură foarte veche, dar e curată, adăogă el. Văd că ții la ca, o îngrijești, o cureți...
- Nu, se apără Simina, mă jucam numai. Și mi-era teamă să nu mă murdăresc.
- Dar de ce te fereai, de ce-ai aruncat cârpa? o întrebă repede Egor, ca s-o încurce.
- Nu vă puteam da mâna cu o cârpă de praf, răspunse liniștită Simina.
Se opri o clipă, zâmbind.
- Credeam că o să-mi întindeți mâna, adăogă ea cochetă, privindu-1 din nou în ochi.
Egor roși. Făcuse de la început o gafă..
- A cui a fost trăsura aceasta? întrebă el.
- A domnișoarei Christina, răspunse Simina.
Se priviră în ochi, aspru. ,Ea.știe, înțelese Egor, știe ce s-a întâmplat azi-noapte."
- Tanti Christina, vorbi Egor, ca și cum n-ar fi observat nimic, săraca bătrână! Ce caleașcă veche și ieșită din modă, ca și biata tanti... Pe pernele acestea își plimba bătrânele ei oase, când ieșea să respire puțin aer curat...
Începu să râdă.
- ...În caleașca asta boierească se plimba pe moșie, continua el, și vântul o fàcea să tremure de frig, și-i flutura părud ei alb... Sau era numai cărunt? o întrebă brusc, întor¬cându-se spre Simina.
Fata îl ascultase cu un zâmbet de nesfârșită milă și ironie. Când Egor se întoarse spre ea, Simina îi susținu privirile, încercând să-și ascundă zâmbetul; ca și când i-ar fi fost rușine de rușinea lui.
- Știți foarte bine că domnișoara Christina, vorbi ca, apăsând cuvântul, că domnișoara Christina n-a fost niciodată bătrănă...
- Nici tu, nici eu nu știm nimic despre ea, o întrerupse brutal Egor.
- De ce vorbiți așa, donmnule Egor? se miră candid Simina. Doar ați văzut-o...
Ochii îi sticliră drăcește, și zâmbetul biruitor îi lumină fața întreagă. ,, Mă atrage în cursă, gândi Egor. Dar dacă mai spune ceva, o strâng de gât și o ameninț că o omor, până mi-o mărturisi tot ce știe."
- ...I-ați văzut portretul, adăogă Simma, după o bine calculată pauză. Domnișoara Christina a murit foarte tânără. Mai tânără ca Sanda. Și mai tânără, și mai frumoasă, continuă ea.
Egor rămase câteva clipe încurcat; nu știa ce-ar mai trebui să spună, cum s-o silească pe Simina să se trădeze, ca s-o poată întreba.
- Nu e așa că vă place Sanda? întrebă brusc Simina.
- Îmi place și-am să mă-nsor cu ea, răspunse Egor. Și d-ta ai să vii la București, ai să fii mica mea cumnată, și am să te cresc eu! Ai să vezi atunci cum au să-ți piară nălucirile acestea din cap!...
- Niciodată nu înțeleg de ce vă supărați Pe mine, se apără sfios Simina.
Amenințarea, sau poate tonul ridicat și bărbătesc al lui Egor, o intimidase. Se uită cu oarecare teamă în jurul ei, așteptând parcă un semn, un ajutor. Deodată se liniști și îincepu să zămbească. Privea fix un colț al șopronului. Ochii îi erau mai sticloși, acum, mai depărtați.
- Degeaba te uiți, vorbi iarăși Egor. Degeaba aștepți... Mătușa-ta e de mult moartă, mâncată de viermi și amestecată cu pămănt. M-auzi, Simino?
O apucă de umeri și aproape îi țipă cuvintele la urechea ei. Îi fu și lui frică de glasul spart, de cuvintele pe care le strigase. Fetița se cutremură. Se făcuse parcă mai palidă și-și strângea buzele. Dar cum îi dete drumul din stransoare, își reveni. Privi din nou peste umărul lui Egor, privi fascinată, fericită.
- Ce tare m-ați scuturat, se plânse ea, ducându-și mâna la frunte. Mă doare și capul... Cu copiii e ușor să fi putemic, adăogă mai încet, ca pentru sine.
- Vreau să te trezesc, vrăjitoare mică ce ești, se aprine din nou Egor. Vreau să-ți iasă nălucirile din cap, spre binele tău, pentru scăparea ta...
- Știți foarte bine că nu sunt năluciri, vorbi Simina.
De data accasta, provocator. Sări din trăsură și trecu prin fața lui Egor cu nesfărșită demnitate.
- Nu te grăbi, mergem împreună, îi spuse Egor. Venisem să te caut. D-na Moscu m-a trimis să te caut... Nu știam că am să te găsesc curățând de praf o caleașcă de o sută de ani...
- E din 1900, de la Viena, spuse Simina fără să se întoarcă, calmă, continuându-și drumul prin grajd. 1900-1935, tocmai treizeci și cinci de an...
Ajunseră la poartă. Egor o deschise larg și lăsă fetița să-i treacă înainte.
- M-a trimis să te caut, pentru că Sanda e bolnavă, continuă el. Știi că Sanda e bolnavă?
Îi surprinse un zâmbet mic, răzbunător.
- Nu are nimic grav, adăogă el, repede. O doare numai capul și stă în pat...
Fetița nu-i răspunse. Mergeau alături, prin curtea mare, sub soarele rece de toamnă.
- A propos, vorbi Egor, înainte de a ajunge în casă, voiam să-ți spun ceva care te interesează.
Îi apucă brațul și-și plecă grumazul mult spre ea, ca să-i poată șopti aproape de ureche.
- ...Voiam să-ți spun că, dacă i se intămplă ceva Sandei, dacă... întelegi?... atunci s-a sfârșit și cu tine. Asta nu rămane între noi, frește. Poți s-o spui mai departe, dar nu
d-nei Moscu. Ea, săraca d-na Moscu, nu are nici o vină...
- Am să-i spun asta Sandei, nu mamei, vorbi răspicat Simina. Am să-i spun că nu înțeleg ce aveți cu mine!...
Încercă să-și smulgă brațul. Dar mâna lui Egor se înfipse mai adânc în carne. Simțea o adevărată bucurie înfigându-și degetele în carnea ei moale, crudă, drăcească. Fata își mușcă buzele de durere, dar nici o lacrimă nu umezi ochii ei reci, metalici. Rezistența asta îl făcu pe Egor să-și piardă cumpătul.
- Și am să te chinui, Siminio, n-am să te omor așa repede, suieră el. Am să te sugrum numnai după ce-ți voi fi scos ochii și îți voi fi smuls dinții, unul câte unul... Cu fierul roșu am să te chinui. Spune asta mai departe, spune cui știi tu... Să vedem dacă...
în acea clipă simți o durere atât de violentă în brațul drept, încât dete drumul fetii. Trupul întreg i se golise de vlagă. Brațele îi atârnau moi, lipite de șolduri. Și parcă
nu-și dădea seama unde se află, pe ce lume se află...
Văzu cum Simina se scutură, își presează pliurile rochiței și își freacă brațul în care degetele lui își lăsaseră urmele. O văzu de asemenea cum își piaptănă cu palma părul, își aran¬jează buclele și-și prinde o copcă ascunsă, care îi sărise pe drum. Simina facu toate acestea fără să-l privească. Nici măcar nu se grăbea, parcă el nici n-ar mai fi existat. Porni spre casă cu pasul zvelt, dezghețat, și totuși de o nobilă grafie. Egor o privi uluit, până ce mica ei faptură se pierdu în umbra verandei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!