SCRISOARE DIN TABÃRA DE AJUN


Dragă mamă și tată,

Aici este atât de bine. Deși copiii la 4 luni , ca mine, nu recunosc oamenii din preajmă, simt doar ființa mamei, cum o simt, nu știe nimeni, este o taină, eu văd aici doar o lumină mare și caldă. Ar trebui să spun că o mulțime de lume se ocupă de mine, dar nu este adevărat. Poate oamenii există, dar mă ating și îmi vorbesc atât de delicat, încât vor mai trece luni de zile până voi învăța să le deosebesc mâinile și cuvintele de mângâierea și tăcerea caldă a luminii. Îmi este dor de voi. Sper să veniti cât mai repede la mine. Și, dacă veniți, să luați și lumina înapoi, odată cu mine. Să o luați acasă. Pentru că în “ghetoul morții” Romaneștilor, viața este o crăiasă a troienelor de gheață .
Când am plecat din locuința caldă, pentru că așa spunea Dreptatea, eram în burta mamei. Am auzit cum plânge, cu mobila în stradă, 3 nopți, pe afară. Aș fi vrut să îi spun că nu îmi este teamă de ger. Dar mama plângea înainte. Iar cuvintele mele i se loveau de pântec. Am fost foarte cuminte și la naștere, și patru luni în care sărbătoream în fiecare zi sânul mamei Afară îmi era frig și foame. Dacă nu am regretat viața din ființa mamei, este pentru că vă vedeam, doi oameni de zăpadă, cum îmi înveliți privirea cu ochii de cărbune.
Nu știu de ce plângeti. Nu știu de ce mama mă înfășura în umbre, și, când nu a mai găsit nici o umbră caldă, picura pe fața mea înghețată o ploaie plăpândă. Nu știu de ce oamenii în alb care s-au aplecat peste frigul meu, care nu mai respira, au spus: “nu mai este nimic de făcut. A degerat. Este moartă.” Nu știu de ce am închis ochii când am auzit-o pe mama: “ a murit ca o puișoară de găină înghețată”. Parcă am știut eu ceva de când mi-ați dat viață? Când am deschis ochii iar, lumina era caldă. Era atât de bine, cum era, mămică dragă, doar în tine. Și nici în tine nu era atâta lumină. În tine se amestecau toate culorile, și, din când în când, mușcam norii care îmi dădeau hrană. Aici nu îmi este niciodată frig. Niciodată foame.
Îți multumesc că am ajuns aici. Le mulțumesc oamenilor. Oamenilor minunați din această țară. Din lumea întreagă. Oamenilor pe care nu i-am cunoscut vreodată. Sper să vină și ei aici, să ne jucăm cu lumina, o tabără întreagă.
Aș vrea să le dăruiesc ceva, dar, la 4 luni, nu am agonisit nimic. Și totuși, tu, măicuța mea dragă, când m-ai așezat, rece, în pătuțul înghețat, mi-ai agățat de gât o cruciuliță fermecată, și mi-ai spus: “ia-o, puiuțul mamei! Să îți fie veșnicia ușoară!”
Uite cruciulița, mamă dragă, ți-o întind. Dăruiește-o oamenilor. Nu se pot încălzi cu ea, este adevărat. Dar măcar inima, când bate pentru copilul lor, va bate într-o cruce care s-a odihnit și ea, odată cu inima mea, care a încălzit-o, pe cât a încetat să bată, cu recunoștința ei caldă...