agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2556 .



liliac bolnav
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [andreighe ]

2005-01-12  |     | 



Liliac bolnav

I


Era un tren…sau mai bine, nu!…la fel de posibil era să fie un singur vagon. În orice caz, mai degrabă cineva îl urcase acolo, și făcuse acest lucru împotriva voinței lui. În jur doar întuneric și în minte starea confuză de buimăceală dominată de bătăile de inimă ale trenului-vagonului. Un clănțănit monoton venea de sub întunericul și mai adânc al roților și, în plus, acest clănțănit se năștea afară și lovea spre interior prin multiplele încheieturi imperfect îmbinate ale trenului. Se sprijini de o bară rece, ca și când n-ar vrea să o atingă; asculta ceva, dar, chiar dacă de sus izbucneau în răstimpuri niște înjurături și niște cioburi de sticle golite, nu acesta părea să fie zgomotul ascultat de el. Vru să se uite pe geamul ușii, însă nu se vedea nimic și se întoarse; pipăi: ușa nu avea geamuri, nici măcar unele opace, era o bucată de tablă sudată grosolan, care nu-i lăsa nici o speranță să poată privi. „Ar fi putut să aibă măcar un ochi, fie și opac acel ochi…Ce trenuri-vagoane!”. Oricât și-ar fi deschis ochii, întunericul nu-i oferea nimic. Mergând orbește se împiedică într-un colț de niște trepte, vagonul-trenul avea etaj, așa că urcă sprijinindu-se de mâini.
Era o lumină slabă de neon în hol unde doi indivizi beți se țineau de mânerele ușilor. Cei doi fumau, dar în jur nu mirosea a tutun, ci a ars, iar fumul se îngrămădea pe tavan. Din țigările proaste se scuturau câteva scântei pe podea unde mai zăceau în mocirlă câteva sticle. Se oprise și se auzi spunând: „Bună seara!”. Nimeni nu-l luă în seamă, cei doi continuau să se certe, fără ca el să-și poată lămuri nici limba în care vorbeau și nici motivul pentru care se străduiau atât de mult să scoată acele sunete.
„Unul dintre ei trebuie să fi fost marinar!”; dar, atunci celălalt? „În fond de ce mă interesează?”. Trecu înainte și intră astfel între cele două șiruri de compartimente la vedere. Din loc în loc pâlpâiau incerte alte neoane și aici nu era fumul care nu-i plăcea deloc și care îl îmbolnăvise.
Se așeză la geam și găsi că era nepotrivit să ai asemenea idei la o oră târzie din noapte. Încă mai vroia să vadă afară, pentru că numai după clănțănitul de dedesubt nu-și putea închipui ce viteză are trenul. Încercă să tragă de geam în sus…se ridică și mai trase o dată, fără ca individul să se clintească. „Atentat la ordinea de stat!” și totul trebuia reprimat cu cruzime, așa că începu să lovească și lovi: încet, mai tare, cu toată puterea, cu toată puterea… „De ce nu se deschide? Este geam, nu o nenorocită de tablă atârnată într-o parte de niște nepricepuți. Într-o vreme astea erau trenuri-vagoane…”. Era obosit și brusc îl apucase nostalgia după acea vreme. Își aminti că este încăpățânat, așa că mai trase o dată…și geamul se deschise… „trenuri-vagoane moderne! Mormane de fier vechi, în 10 ani au ajuns niște căruțe pe roți ruginite (se auzi clănțănitul) care, evident, clănțăne.”.
Dar era important să se uite pe geam, să nu uite să-și arunce ochii pe geam. Observă că expresia era îngrozitoare la propriu. Scoase capul pe geam, dar reveni îngrozit, era singur, era un singur vagon care mergea destul de tare. Pe lângă ochi îi trecuse foarte aproape un stâlp gros, grosolan încârligat pe care crezu că a văzut un cuib. Uitase…și-și spuse că ar trebui să mai încerce o dată…nu-și amintea nimic de afară.
În coridor de auziră palme, pumni și înjurături. I se păru vede mai mulți inși măcelărindu-se, apoi…indivizii începură să se sărute, iar ceilalți doi continuau să vorbească, de parcă tot ce se întâmpla nu-i privea și pe ei, ci exclusiv pe ceilalți.
Acolo începu o zvârcoleală cu gemete și simți în nări un miros de corbi, ca și când la câțiva pași s-ar fi încăierat un stol de păsări și nu de oameni, „Ãștia sigur au ceva de împărțit!”, își spuse și începu să i se facă frică și să nu mai audă ce se întâmplă. Își dori să nu mai miroasă nimic și, fără să știe își duse mâinile la cap și le văzu. În văzul ochilor mirosi totuși ceva, mirosul de aripi arse zbârcite, avu senzația că dincolo niște îngeri sunt atârnați de tavan. Pipăi la piept, nici urmă de cruce, „N-aș fi plecat nicăieri fără ea!”, așa că le strigă: „Nu vă duceți în nicăieri!” și fugi brusc la fereastră.
Stâlpii treceau fâșâind și mai mult ca sigur că scria ceva pe ei. Se gândi c-ar trebui să-i numere până adoarme cu capul pe geam…Era un pericol și dincolo loviturile se întețeau sau cel puțin așa auzea el cu auzul de jos; așa îi spunea lui ochiul acela că dincolo nu se întâmpla nimic și că totul se rezolva între oameni.
Era noapte afară și nori pe cer, stelele nu se vedeau în același locuri. Fără să știe de ce își închipui că merge la București…O lumină îi luă vederea: „-Hei, măi ăla, biletul!”. Controlorul începu să-l înjure… „Să-l găsesc, imediat, era pe-aici…”. Controlorul se enervă și-i spuse că o să-i facă proces-verbal, „De ce?!!”. Era o întrebare tâmpă care-i pica mereu în minte când nu mai avea de ce să vorbească altfel. Controlorul îi puse lanterna în ochi. Se uita la el ca la un alt animal; dincolo se auziră țipete de femei. Șeful de vagon nu-i mai spuse nimic, se uita buimac într-acolo…
Ușa se deschise, fumul pătrunse înăuntru și apoi, clătinându-se intrară marinarul și cu celălalt. După câțiva pași se împiedicară fără motiv și se prăbușiră în ceața dintre compartimente…
Controlorul aruncă lanterna în coridor unde țipetele sporiră. Privindu-l crezu că acolo trebuie să fie cu adevărat un fel de măcel de aripi frânte pentru ca un om strajnic precum era șeful de vagon să se înfricoșeze. Acesta privea fix și părea că nu are de gând să-și mai revină vreodată.
Fără să se mai preocupe de ceilalți sau de orice altceva care ar fi putut apărea de acolo se întoarse să privească pe geam. De-afară venea un aer rece, tare, aproape proaspăt, în timp ce fumul începu să crească. „De ce nu l-au făcut mai mare? Pentru că pe un geam ca acesta nu te poți arunca, admitem cazul că vrei să te sinucizi.”. Observă că geamul ar fi trebuit pentru aer și nu pentru gândul care i se părea straniu.
Nu vroia să-și întoarcă nările spre interior; mai auzea încă țipete de femei, dar stărui în a nu se expune fumului pe care îl simțea înțepându-i corpul și care îi ajungea la gât. Cu orice risc își scoase capul pe geam; sigur nu avea bilet. „Cel puțin să fi întrebat unde mergem?!”. Simți o răceală pe frunte, pe gât prelingându-se și ceva zăcea întins…

Nota autorului: textul va continua probabil zilele urmatoare

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!