IV

Și totuși în ultimii trei ani uitase complet, nu avusese procese de conștiință, remușcări, vise urâte, obsesii, din contră totul se ștersese remarcabil din memorie, până și coșmarul cu trenul. E drept că de atunci nici nu mai călătorise cu un asemenea tren, acum nu el trebuia să plece și, pe lângă asta, expresul cu destinația Praga nu arăta în nici un caz precum vagoanele din coșmarurile lui. Noile garnituri de trenuri, vopsite în roșu și parcă un pic mai zvelte, cu ferestre înalte de tocul cărora îi plăcuse să-și sprijine picioarele în drum spre Viena, se tolăneau leneșe, cu o încetineală de pisici torcând pe șinele încinse de la peroanele gării. Atunci, cu ceva timp în urmă, luase un tren cu care plecase dintr-o stație de munte, probabil Poiana Þapului, numai că, dintr-un sentiment de teamă pe care i-l provoca în mod cert apropiata revedere cu ea, alesese un personal lent care să oprească în fiecare stație ca să-i dea posibilitatea să fugă în orice moment, în orice sat pe care anticul tren îl străbătea în drumul ca o cădere liberă de la munte în câmpia română, pe malul Dâmboviței.
Bineînțeles că și căderea sau pur și simplu săritul deliberat din tren i se păruseră opțiuni valabile, chiar dacă acum îl bufnea râsul din pricina unei întâmplări cu un amic al său. Amicul n-avusese de lucru și plecase cu trenul la Târgoviște fără bilet (erau mai la modă blaturile și blatiștii, decât cumpăratul pe bune al biletelor) și se pomenise cu o razi ea poliției, încercase să scape din tren ca un șobolan de pe o navă inundată de ape și până la urmă sărise destul de comic și de riscant.
El se urcase din fugă în trenul personal care oprise regulamentar în gară la Poiana Þapului, afară aproape ningea sau nu, era o căldură inexplicabilă fiindcă se simțea ud leoarcă și oricum își spunea că și vara nopțile sunt totuși răcoroase, chiar la un moment dat îi fusese frică de o furtună, de un fulger care să-l urmărească pe linia de contact până la hotel în bucurești. Cu toate acestea nimeni nu mai urcase cu el, se gândea că nimeni nici nu coborâse, deși n-avea cum să-și dea seama de asta pentru că intrând în vagon nu mai reușise să privească peronul.
Noaptea a decurs normal, nu fusese decât visul la care se aștepta, de multe ori închipuindu-și că dacă nu va visa din nou va lipsi iremediabil de la o întâlnire la care de obicei se făcea amor pe rupte. Acum însă chiar n-ar fi putut să rememoreze exact drumul cu toate detaliile pe care le considera obositoare și a căror trecere în fugă prin fața ochilor în mod imperfect i-ar fi dat dureri de cap.
În mod normal ar fi putut spune că ea îl așteptase pe la ore 1.30 în Gara de Nord și chiar ar fi putut oricând să jure că era veselă și purta o pălăriuță șmecheră de paie, cu borurile întoarse, asortată cu o fustiță simpatică plină de flori portocalii și roșii cu un fel de încrengătură tiranică de verde care îi dădea senzația că i se prelingea femeii pe coapse și pulpe până la glezne ca în îmbrățișarea unui copac îndrăgostit.
Sentimentalismele se terminaseră repede. În nici un caz tipul ei de femeie nu se potrivea cu gesturile de tandrețe pe care le solicita totuși non-stop. Până la stația de taxiuri, în mijlocul harababurii de oameni, cai, arme și bagaje din gară se certaseră, de fapt femeia ridicase tonul din ce în ce mai tare, el întrebându-se dacă nu cumva ea încearcă prin asta să ajungă la acoperișul de sticlă pe care să-l mângâie.
Își aruncase geanta în taxi. Ciudat, inițial n-ar fi putut spune clar dacă avusese sau nu bagaj, dar parcă totuși ținuse o geantă în mână, în afară de mâna ei care se agita întotdeauna putând oricând să treacă la gesturi violente executate însă teatral. Îi deschise portiera fără să-i răspundă. Taximetristul făcuse ochii mari în oglinda retrovizoare când îi comandase să-i ducă la Hotel București, deși nu știuse precis dacă ea făcuse rezervările acolo sau le făcuse el. Ea continuase pe același ton iritant să se plângă de lipsa de afecțiune cronică și a convorbirilor telefonice regulate, „și nici n-am fost plecat din țară”. Surprinzător, pe Calea Victoriei ea se liniștise și se lipise de brațul lui privind vitrinele magazinelor și mașinile care îi depășeau în viteză.
Îi era din ce în ce mai rău, deschisese toate geamurile larg și cu toate astea murea de cald, iar apropierea ei îi devenise deja de prisos, în timp ce taximetristul prefera să-și conducă mașina ca și când ar fi avut de transportat personaje cu sânge albastru. Sperase ca, la momentul la care vă ajunge la hotel, să fie dimineață ca să poată pleca sub pretextul ca are treabă și să o lase să mai aștepte încă o zi, lucrurile s-ar fi calmat între ei, deși nu se simțise nici o clipă nervos, ci mai degrabă obosit.
La recepție ezită să mențină rezervarea pentru o singură cameră, dar nu avea chef de o nouă scenă și, pe măsură ce figura recepționerului (un pricăjit) se contraria tot mai vizibil încercând să le vadă verighetele, îi veni ideea să vorbească în arabă și să se prefacă ahtiat după o cameră cu un pat mare. În cele din urmă se certă cu pricăjitul ca și cum s-ar fi certat cu un copil care făcuse o poznă mai mare decât el. Ea tăcuse pe un fotoliu când absentă pe deplin, când nerăbdătoare să ia sfârșit comedia. El își dădea seama că femeia era pe cale să devină iar nervoasă și deja își epuizase întregul vocabular de limba arabă și așa destul de subțire, fiind gata să o ia de la cap, când își spuse că a făcut o prostie venind să se întâlnească iarăși cu ea. La urma urmei nimic nu-i lipsise nici la Oradea, Iași sau Brașov, acum o idee fixă și veche îl determinase să renunțe la liniște și să-și întrerupă vacanța de iarnă sau de vară, nu mai știa nici el bine, așa că se enervă, îl luă de guler pe papițoi, îi puse actele în brațe și-l azvârli în scaun. Apoi se întoarse, îi oferi ei brațul și urcară împreună într-o aparență de cuplu absolut îndrăgostit cele câteva trepte până la ușa restaurantului.
Nu vorbiseră nimic la acea cină deja mult prea nocturnă. Se simțise însă înfometat, așa că, după ce făcu mișto de chelner care nu era nici pe departe un specialist în gastronomie, își comandă niște delicatese pe care le refuză de câteva ori sub diferite pretexte: prea coapte, prea arse de multe ori în tigaie, să vină bucătarul să-l învăț pe moș ceapă cum se face o omletă…se liniștise cu niște vin roșu în care ea își înmuiase senzual buzele, dar parcă un pic cam prea lipsit de pasiune gestul, pentru stilul pe care îl folosea, mai ales când se certau sau făceau dragoste.
Camera se încălzise destul de tare și nu mai trăseseră draperiile pentru că, până să apuce cei de vis-á-vis să vadă scena, fereastra era acoperită de condens înghețat sau lichefiat. Totul se petrecuse în liniște, de parcă în hotel toți ceilalți muriseră brusc, la restaurant nimeni nu venise să strângă masa, sa oprească muzica, să observe că ei au terminat de mâncat și că relația evoluase în lifte către alte zone unde de obicei nimeni nu poate să se amestece sau să arunce o privire.
Femeia părea că îmbătrânise în anii care trecuseră de când se cunoșteau, de fapt asta o și deosebea de celelalte, plus felul în care reușea să facă dintr-o cameră de hotel un spațiu intim și plăcerea cu care făcea dragoste în orice împrejurare. Se întrebase de multe ori dacă nu cumva, pe lângă preocuparea ei de a-și satisface fanteziile el nu era decât un instrument în plină perioadă de folosire. Mai ciudat era că, deși avea un corp perfect, nu i se păruse niciodată femeia de care s-ar fi putut îndrăgosti și pe lângă asta ea renunțase de ani buni la orice s-ar fi putut numi joc și seducție. În fiecare an, lună sau săptămână când se întâlneau continua să se convingă de inutilitatea unei relații care, în general, adică exceptând orele de dragoste, era imposibil de plată.
Repulsia față de ea apăruse probabil cu mult înainte ca el să conștientizeze că gesturile lui o înlăturau încet din orice întâlnire cu amicii lui sau ai ei, dând-o ușor la o parte din viața lui. Era clar că toată povestea trebuia să se sfârșească, în ciuda obiceiului indispensabil de a-și petrece nopțile cu ea. Inițial chiar se închipuise legat de ea pentru că intuiția ei o ajuta să-i ghicească unele reacții, printre care și frica, dar mai târziu își dăduse seama că toată povestea n-are nici un rost, și totuși vocea de la telefon care îi vorbise atâția ani, îl chema cu regularitate la întâlniri care se păstrau nocturne și pasionale, cel puțin pentru o vreme.
Când observase instalându-se la ea obișnuința, platitudinea, cu timpul fără a-și mai pune problema dacă exista sau nu atracție și pasiune, fiind doar un obicei, începu să i se pară urâtă. În general se uita pe stradă după mașini și după femei, dar de când erau împreună se uita numai după femei, ceea ce ducea repede la certuri lungi, potolite târziu cu săruturi, potolite la rândul lor cu alte certuri.
Visul apăruse demult, însă nu fusese prezent din copilărie, nici măcar din adolescență, ci la puțin timp după ce își începuseră întâlnirile care nu aveau nici o șansă să devină conjugale. Camera era în mod obișnuit luminată de câteva lumânări și niciodată nu se mai întâmplase ca atunci ca femeia să adoarmă imediat cu capul pe pieptul lui.
Se gândi că poate s-a întâmplat ceva cu ea, dar apoi renunțase în ideea de a nu o mai deranja, dacă i-ar fi fost rău ar fi făcut ea scandal, ar fi zis ceva. În plus îi revenise oboseala, pe lângă obișnuita stare de moleșeală. Și nici măcar nu-și putea închipui cât e ceasul, hotărât însă ca atunci când se va trezi să plece acasă sau la una din celelalte femei, absolut liber, deși își închipuia frecvent că este singur și fără femei. Trupul ei gol îl apăsa, dar nu mai simți mare lucru închizând ochii și, de altfel, i se păru inutil gestul de a o mângâia.
Adormise, apoi urmase visul, apoi căderea din tren pe drumul spre casă, iar ultimii ani se desfășuraseră în liniște. N-o mai revăzuse niciodată, nu știa nimic despre ea și prefera să rămână așa, ambiționându-se să n-o caute și să se convingă că nu are de ce să-i simtă lipsa și în cele din urmă uitase…până acum când Nadia parcă prinzând contur și concretizându-și formele de femeie în mod vizibil pentru el, ceruse pentru prima dată ceva sau nu pentru prima dată, dar oricum, pe balconul ei, privind trunchiurile și coroanele teilor din fața blocului, rememorase întâmplarea.
Se smulse din aceste amintiri ca să nu-și dea timp să recunoască și alte detalii de care se temea și își dădu seama că nu trebuie să pară preocupat deoarece Nadia s-ar fi arătat excesiv de grijulie. Ea însă se învârtise prin baie și bucătărie aranjându-se și poate că nu avusese timp să-l observe. Oricum atmosfera fusese mult mai liniștitoare cu Nadia și asta îl determina să creadă că din discreție femeia aceasta s-ar fi ferit în ciuda curiozității ei să-l deranjeze cu întrebări sau măcar cu unele priviri. Prin urmare o va întreba el ceva ca să nu fie pauza prea mare de tăcere. Îi picară ochi pe bagajele aliniate la ușa:
-Duc bagajele la mașină?
Se uită la ceas.
-E deja 18.30, ar fi timpul să plecăm, acum e aglomerație la Politehnică, la Grozăvești și mai ales la Gara de Nord…
-Cred ca asta e cam tot ce aș putea lua cu mine. Din păcate, pe tine nu te iau. (Nadia îi făcu cu ochiul.) Nu că n-aș putea sau n-aș avea voie, dar înțelege și tu, gelosule, că e strict o călătorie de afaceri.
-Călătorie de afaceri…o apucă de talie și-i luă respirația cu un sărut.
-Asemenea tratament s-ar impune mai des, dragul meu.
-Nu, numai când ești cuminte.
Luă bagajele de pe jos cu răbdare, Nadia îi deschise ușa și ieșiră în hol, închise, puse alarma și intrară în lift.
-Parcă sunt un pom de Crăciun cu bagajele tale…
-Na-m putut să fac mai puține, promit că data viitoare vei duce doar două genți și pe mine…și atât. Ce daruri să-ți pun la picioare?
-Un dor ar fi de-ajuns.
-Þine un sărut până mă întorc peste 10 zile, sper că e de-ajuns.
Îi deschise portiera, într-un gest repetabil, numai Nadia se potrivea pe locul din dreapta, aproape îl bufnea râsul cât de bine se potrivea. Până să aranjeze bagajele în spatele mașinii, Nadia deja începuse să se răscolească printre CD-uri și să apese pe orice buton care își stabilise neinspirat domiciliul pe bord. „Noroc că numai eu pot închide definitiv mașina, altfel aș fi rămas pe dinafară.”. Porni motorul și mașina destul de mare începu să se strecoare în trafic cu un mers relativ încet și lin, absolut sigur, în timp ce Nadia le făcea cu mâna polițiștilor.
Într-un sfert de oră erau la Gara de Nord așteptând în mașină ca și ceilalți să-și facă apariția.
-Să nu mă uiți în 10 zile, iubitule!
O privea atent cum merge cu atâta siguranță printre indivizii de toate națiile și culorile care se înghesuiau la casele de bilete printre bagaje, babe și bapornițe, înjurând și transpirând la un loc în ultimele minute până la plecarea trenurilor.
O conduse către peronul 15, Nadia pleca probabil pentru multă vreme și oricum grupul cu care călătorea era format și din câteva exemplare masculine, indivizi care îi făcură cu ochiul de cum o zăriră să vadă dacă marșează. Deși se strădui să observe un semn concret că va fi înșelat descoperi aceeași femeie sinceră și se enervă. Începu să se poarte rece. Toate poveștile astea mergeau la Poiana Þapului, Oradea, Iași, Brașov, Târgoviște, bar, bere, biliard, Praga, Hotel București, atâta umezeală în atmosferă ca și când ar respira vapori de sânge încins.
Nadia își luă la revedere de pe scara vagonului, trenul se puse în mișcare și urmară fluturările din mâini.
-Să-mi scrii!, îi strigă când trenul era deja prea departe.
Se întorcea posomorât în gară, n-avea chef de nimic, în parcare îl aștepta o mașină pustie, iar în orașe atâtea camere pustii pe care nu le suporta mai mult de două săptămâni. Până la urmă lucrurile se petreceau aș acum vroia Nadia, în ce-l privește renunțase demult să încerce să controleze evenimentele care se succedau. Se trezi în mijlocul unor mase de oameni care, lucru curios, mergeau toți spre casa de bilete, spre peron, se urcau în trenuri care inevitabil plecau respectându-și orarul dinainte stabilit.
Se simți obosit ca atunci, deși era noapte și nu s-ar fi putut întâmplat nimic grav. Îi veni ideea să plece în Bucovina să locuiască la Dragomirna pentru o lună, oricum de Nadia avea să dea după aceea sau să o cheme acolo, cam dificil, de fapt era o mănăstire de călugări și femeia nu ar fi fost tolerată acolo.
Ieși din gară și se îndreptă spre parcare, se simți urmărit, dar nu se întoarse, abia aștepta să se urce în mașină și să plece spre casă sau spre Bucovina. Observă însă mai mulți indivizi care înconjuraseră mașina, îmbrăcați în negru, înalți și solizi.
În primul moment nu înțelese, pistolul automat era sub scaun, dar ar fi scăpat greu din piața gării și din țară după aceea. Deschise ușile.
Unul dintre indivizi se apropie și scoase o legitimație…
-Sunt comisarul Petre Andrei, avem mandat de arestare pe numele dumneavoastră (îi întinse mandatul de arestare) vă rugăm să ne însoțiți la secție!
Totul era legal, „Ce-or fi descoperit ăștia?”, de fapt bănuia că era vorba de povestea de acum trei ani, deși nu-și închipuia că ar fi vinovat, „Poate au nevoie de martori…martorii nu se arestează.”. Nu-i întrebă însă nimic, era oricum propriul său avocat și avea ocazia să facă mișto de ei la interogatoriu ca de orice pricăjit. Deși era obosit și nu s-ar fi opus arestării, spuse:
-Și mașina?!!
-Vă rugăm să predați cheile, o aducem noi la secție. Avem suficiente probe, dar o sa aruncăm o privire și în ea. Deja sunteți mult prea periculos pentru societate.
-Da da, am mai auzit povești de-astea, și care e acuzația?
Comisarul nu-i răspunse, scoase cătușele și, cum arestatului nici nu-i trecea prin gând să-și întindă mâinile, îl făcu pachet și-l baga în prima mașină de poliție trasă lângă ei…
-Sunteți acuzat de omor deosebit de grav!



Sfârșit