agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2462 .



O viata de om
proză [ ]
partea I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [stefanut ]

2005-01-23  |     | 



Cateodata se gandea la viata sa ca la un foileton dintr-o revista oarecare, care crestea cu cate un nou episod in fiecare zi. Uneori se intreba chiar de cand incepusera sa-i treca prin minte asemenea ganduri. Probabil ca dintotdeauna! Nu-si aducea aminte sa fi gandit vreodata altfel decat acum.
De fapt, asta chiar n-are nici cea mai mica importanta, daca stai sa te gandesti mai bine! Despre ce vreau eu de fapt sa-ti povestesc? Despre modul in care se modifica de-a lungul vremii modul de gandire al omului si despre factorii care influenteaza aceste modificari? Asta ar insemna sa ma apuc acum sa scriu o lucrare foarte stiintifica si foarte plicticoasa si chiar n-am absolut deloc de gand sa fac asa ceva! Vreau doar sa-ti spun povestea unei femei oarecare, atat de oarecare, incat nici macar n-are importanta cum o cheama. Nu numele sunt importante aici, ci firul intamplarilor, asa ca m-am gandit sa fac un lucru ce poate parea un pic ciudat (dar care in esenta este cat se poate de normal) si anume sa nu-ti spun nici un nume al vreunui personaj si nici macar sa le inventez unele false; pur si simplu voi numi pe fiecare dintre ele cu cate o litera din alfabet, luate in ordinea aparitiei in poveste a acestora. Nu-i asa ca n-ai mai auzit pana azi de asemenea scorneala?
Ce poveste? A, povestea, desigur! Pai …
Intr-o zi, A (personajul principal adica, si daca-i principal, incepem cu el, nu?) incercand sa-si faca ordine prin casa, treaba pe care se tot straduia de o viata sa o duca la un bun sfarsit si pe care, in mod evident, nu reusea s-o termine niciodata, a gasit, printr-o gramada de tot soiul de hartii, un caiet in care incepuse sa-si scrie un jurnal (alta intreprindere nefinalizata) cam prin primul an de liceu, pentru ca era la mare moda pe atunci.
Citind cele zece – douazeci de pagini pe care le-a gasit si zambind la amintirea intamplarilor pe care le pomenea acolo, isi dadu seama ca pana si atunci, la paisprezece ani, o macinau intrebari si probleme straine multor oameni cu o experienta de viata mai bogata decat cea a sa de acum, cand citea aceste randuri. Si observa ca acea stranie detasare cu care isi privea propria existenta o avea inca de pe atunci, ori chiar de si mai devreme.
Mai avea o capacitate (sau un handicap, depinde cum privesti lucrurile), anume aceea de a trece practic instantaneu dintr-o stare de spirit in alta, total diferita, fara vreo explicatie anume. Lectura acelor mici fragmente din viata ei trecuta a purtat-o intr-un fel de transa amara, de parca revedea viata altcuiva care - intr-un mod straniu – semana cu a ei, sau de parca cineva strain i-ar fi furat trecutul.
Deodata, isi dadu brusc seama de realitatea dimprejurul ei si ruperea asta din transa o intrista cumva. Ca un drogat care cauta sa intre inapoi in lumea imaginarului cu forta ca sa-si continue visul intrerupt, incepu sa-si inventarieze viata.


… Primul lucru pe care si-l aminti, a fost o dimineata de vara, de cand nu implinise inca 3 ani. Sau era dupa – amiaza? Nu mai stia cu siguranta… Oricum, era foarte mult soare. Era totusi dimineata, pantru ca se trezise de putina vreme si bunicul a dus-o in bucatarie ca sa-si bea laptele. Si sa-i faca o surpriza, asa, ca pentru copii. Anume, ii cumparase un pahar din care sa-si bea laptele (in ideea ca o va incanta si o va convinge astfel sa bea lapte dimineata fara sa faca nazuri, cum avea obiceiul) rosu – rosu, cu bulinute albe.
Cand l-a vazut, a fost intr-adevar foarte incantata! Dar… nimeni nu s-a gandit ca micuta A. o sa creada ca paharul este, de fapt, o bomboana uriasa si mai speciala! Ii placeau la nebunie dulciurile, cam de cand se stie pe lumea asta si, de fapt asta ar trebui sa fie considerata prima ei amintire, insa n-am inceput cu ea pentru ca e, de fapt, mai mult o senzatie decat o amintire propriu – zisa. Asa ca bunicul si bunica au fost tare bucurosi vazand-o cu cata hotarare (de fapt lacomie) a insfacat paharul cel nou plin cu lapte si, in minutele urmatoare n-au mai fost prea atenti la ce facea nepoata lor.
Si ce a facut? Dupa ce a luat doua inghitituri din lapte care, evident, nu o incanta intr-un mod deosebit, s-a gandit sa guste "bomboana"! La un moment dat, bunica a auzit in spatele ei ceva ca un trosnet si cand s-a intors spre nepoata, a inlemnit! Micuta o privea cu un aer contrariat, iar intre dintisorii inclestati inca (doi – trei, cati ii crescusera), printre siroaie de sange, tinea cateva aschii din paharul pe care incercase sa-l infulece! Noroc ca bunicul ii cumparase un pahar de plastic si nu unul de sticla!
Pe urma, alt flash. Alta amintire. Cam din aceeasi epoca, ceva mai tarzie insa. Poate la vreun an dupa aceea. Iarasi nu-si putea aduce in memorie momentul cu precizie. De altfel, niciodata n-a avut memoria datelor, ci doar pe aceea a imaginilor, a senzatiilor…
Era vara, asta-si aminteste cu certitudine, pentru ca simte si acum mangaierea razelor, calduta si desfatatoare, pe pleoapele inchise. Daca era inca dimineata sau aproape de pranz, deja nu mai conteaza. Era soare, soarele ala cald dar nu arzator, care iti da chef de viata si de tavalit prin iarba. A iesit in curte pe usa din spate, pentru ca acolo era si soarele(deci, trebuie sa fi fost, totusi, dupa pranz, pentru ca numai atunci trece soarela dincolo de culmea casei si-si strecoara razele printre ramurile smochinilor…)
A iesit cu ochii inchisi, ca sa simta mai bine razele pe fata. Trebuia, totusi, sa coboare cateva trepte, asa ca i-a deschis. Si atunci, a vazut! Ce? O gradina mult mai mare decat era cu o zi inainte, o gradina careia ii aparuse peste noapte o poiana cu trandafiri rosii – rosii, cu un umbrar de iedera, cu o poteca despre care nu stia nimic, nici de unde vine, nici unde duce… I-a sarit inima din piept si de bucuria explorarii si de teama in fata nestiutului. Si, parca, mai era ceva, ceva familiar, insa clar nu-si avea locul in curte. Gradina asta era de altundeva, dintr-un vis, probabil. Oricum, in lumea asta era ceva necunoscut, insa dorit undeva, in adancul omuletului care era. Dumnezeule, ce bucurie, ce noroc ! Ma rog, nu prea avea ea o idee foarte clara pe atunci despre ce ar putea sa insemneze Dumnezeu, insa ii tot auzea imprejur pe ceilalti invocandu-l si facea si ea la fel. Noroc insa, stia cu certitudine ce inseamna : ceva bun, care in mod normal nu ti s-ar intampla niciodata, dar care uneori, foarte rar, pur si simplu ti se intampla. Asa, fara nici o explicatie. Pleosc, a cazut norocul peste tine ! Ca acum, de exemplu : o lume intreaga de explorat, care aparuse peste noapte, de nicaieri... Asemenea ocazie nu era una pe care sa-si permita s-o piarda ! S-a napustit « dincolo » cu lacomie. Sa simta, sa vada, sa afle, sa recunoasca, sa inteleaga... Atata iarba, si atata soare, si flori, si fluturi... In zorul voios al descoperirii, si-a dat seama numai dupa ce era deja dincolo ca intre curtea ei cea de toate zilele si lumea cea noua exista o granita. Un sir marunt de caramizi sangerii. Hmm, nesemnificativ, isi zise in sinea ei (ma rog, nu exact cu vorbele astea, insa ideea ramane aceeasi). Nici macar nu-i nevoie sa-mi iau avant ca sa pot pasi dincolo.Ajunge, pur si simplu, sa pasesc. Dumnezeule, cata fericire !(iar Dumnezeu asta ! Chiar, cine-o fi, asa de important de-l pomeneste mereu toata lumea ?) Se rostogolea nebuneste prin iarba aia atat de verde si de proaspata, nu se mai satura sa miroasa florile si sa urmareasca baletul – ca un torent de culori – al fluturilor. Deodata, o voce o aduse inapoi cu picioarele pe pamant ; pentru ca pana atunci plutise, da, plutise pe valurile ierbii de « dincolo » :
- A, treci in casa sa mananci ! Hai, repede, ca se raceste supa !
- Nu acuma, mai stau nitel, zece minute !
- Deloc ! Vii imediat, sau vin eu dupa tine ?!
Ooof, s-a ridicat si a pasit inapoi peste granita. Ii era grozav de teama c-o sa dispara totul, dintr-o data, la fel cum a aparut. Privi cu inima stansa indarat, peste umar : nu, e totul in continuare la fel, n-a disparut nimic. Dar... oamenii aia doi, care se tot fataie de-a lungul sirului de caramizi, cine sunt, de unde au aparut ? Ei, asta e, o sa afle cand se intoarce, dupa ce termina pranzul (ce corvoada si mancatul asta la ore fixe, cand nici macar nu ti-e foame, numai fiindca asa au hotarat oamenii mari !). Probabil ca se bucurau si ei, ca si ea, de flori si de fluturi...
Cand s-a intors din nou afara, sa continue explorarea noii ei lumi, aceasta nu mai era. Parca nici n-ar fi fost vreodata. Numai oamenii aia doi ramasesera, nivelau tencuiala proaspata a unui zid urat si inalt, care crescuse la granita dintre « aici » si « dincolo »...
Inca o amintire. Cam tot de pe atunci. Era in livada. Ce mare livada, si ce frumoasa... In fundul ei sipotea un paraias mic – mititel si chiar de acolo incepea muntele, stanca. In varful stancii era un castel. Verii ei i-au povestit ca noaptea umbla stafii pe acolo... Credeau c-o sa se sperie, pentru ca e mai mica. Ce prostii ! Pai, ce ar putea sa-ti faca o fantoma ? Nu-s decat fum... poate fumul sa-ti faca vanatai, ori sa te zgarie ? Ii placea tare mult sa stea langa paraias, in fundul livezii. Era liniste, nu venea nimeni s-o ia la-ntrebari, nu venea nimani sa-i spuna ce sa faca si ca sa nu faca, statea asa ore-n sir, lungita-n iarba, si se uita la gananii. Foarte interesante vietati, gazele astea ! Atat de delicate si e felurite... Da’ asta ce-o fi ? Nu semana cu nici o gaza pe care o stia... nu, categoric, era prea mare ca sa fie o gaza..... semana mai degraba cu o crenguta mai groasa rupta din prun.....doar ca se misca, asa unduit, de-ai fi zis ca danseaza . Dar crengutele nu danseaza ! Cu siguranta trebuie ca e vreo vietate necunoscuta. Uite-o ca s-a apropiat. Ce frumoasa e...e neagra, ma rog nu neagra-neagra, insa e lucioasa de zici ca-i data cu lac. Are pe ea niste solzi, cam cum a vazut A. ca au si pestii aia pe care-i cumparau de la alimentara, numai ca aia nu erau atat de stralucitori. Intinse mana spre vietatea – crenguta. Aceasta nu se sperie. Dimpotriva, parea ca voia si ea sa se joace, se ridicase din iarba si acum se unduia in aer. E clar, vrea sa dansam ! A intins si ea manuta, imitand dansul vietatii. Ce frumos, acum dansau impreuna ! Vietatea i se incolaci pe mana ca o bratara si baleta in continuare. La un moment dat, A., avu senzatia ca s-a apropiat cineva, insa n-o interesa deloc cine. Ii placea prea mult jocul cu noua ei prietena, vietatea cu solzi – crenguta balerina. Dupa o vreme, balerina lucioasa i se descolaci de pe mana si disparu, cu piruete nervoase, in iarba. Ce pacat ! Ne jucam asa de frumos ! Dar nimic din ce-i frumos nu dureaza la infinit. O fi avand si crenguta parinti si bunici care ii hotarasc programul, o cheama la masa... Trosc ! simti o palma peste ceafa :
- Te invinetesc in bataie, tampito ! Nenorocito ce esti ! Mars in casa, imediat !
Tata. Ce are iar cu mine ?
- Da’ n-am facut nimic, de ce ma bati ?
- Gura si treci in casa ! Cine ti-a dat voie sa stai in livada, imbecilo ! Numai tampenii faci ! Ce, vrei sa ne omori cu zile ?!
- Da’ n-am facut nimic ! fugi plangand spre casa, unde era mama…
- Ce-ai, draga, cu copilul? Ce-a facut ?
- Copilul ?! Asta nu-i copil, e drac ! Vrea sa ne omoare, sa ne manance zilele, aia vrea! Stii ce facea don’soara in livada, stii ?! Se juca c-o vipera ! O vipera !
Ceva mai tarziu, dupa o bruftuluiala in toata regula si enuntarea pedepsei (nu mai iesi din casa pana plecam la Bucuresti !), i-au explicat, in sfarsit, ca serpii in general si viperele in special sunt niste animale rele, urate si scarboase, si, evident, foarte primejdioase, care nu vor decat sa te muste ca sa te otraveasca.
- Da’ Crenguta nu era urata si era frumoasa si nu facea nici un rau, ne jucam de-a baletul, mai incerca A. sa-si apere prietena. Bineinteles ca n-au crezut-o. Singurul lucru pe care a reusit sa-l obtina, a fost inca un potop de scatoalce.
De-atunci a inceput sa se inchida in sine si sa nu mai spuna nimic nimanui despre ceea ce vedea si afla. Ii era din ce in ce mai clar ca oamenii mari vedeau lucrurile cu totul altfel, neadevarat si urat. Si pedepseau pe oricine avea curajul sa le spuna , ori sa le arate ca nu e asa. Nu s-a lecuit chiar dintr-odata de tot, a mai avut cateva scapari, care au costat-o batjocuri, pedepse si oaresce zmetii.

Da, cu siguranta,pe masura ce crestea si anii treceau, A. se convingea din ce in ce mai mult ca, de fapt, ea era cea care avea dreptate si vedea lumea si lucrurile in adevaratul lor chip, iar nu ceilalti. Desi ceilalti se straduiau din toate puterile si cu toate mijloacele s-o convinga de realitatea lor. Mijloace care, cel mai adesea erau coercitive. Deh, oamenii mari nu pot concepe nimic mai subtil decat lovitul cu pumnul in masa, sau in ficat !

Ii mai rasari o amintire din vremea inceputurilor : fantana arteziana de pe Corbeni. Acum e o parcare acolo, dar atunci, demult, era o fantana arteziana. Ce vreti, curgerea timpului le schimba pe toate in rau, nu in bine, asta-i una din legile fundamentale ale lumii!
Ce straniu revin amintirile! Parca ai privi niste diapozitive cu povesti, nicidecum n-ai senzatia ca-ti revezi propria viata... Se trezise intr-o dimineata, tot una insorita (toate amintirile care-i erau dragi, erau despre intamplari petrecute in zile cu soare ; n-a reusit inca sa desluseasca, referitor la acest aspect, relatia cauza – efect), pastrand inca dinaintea ochilor savoarea si bucuria locului unde calatorise in vis. Nici nu era foarte sigura ca ar fi fost numai un vis. Nu mai stia nici ca in ziua aceea i se pregatea si o surpriza : urma sa ia pranzul la verii ei, care ii invitasera la ei ; o masa in familie. Probabil ca era intr-o duminica. Ma rog, asta n-are nici o importanta reala... Era fericita de placerea visului, inca isi mai scutura mainile de stropii de apa ai fantanii unde se jucase toata noaptea. Voia sa-si impartaseasca bucuria cu cineva, nu putea sa cuprinda ea singura atata frumusete, era doar un copil, nu ? Asa ca se duse la Buni ; le-ar fi spus si celorlalti oameni mari, dar ei radeau mai tot timpul de ce le spunea, iar cand nu radeau, o faceau « fabulista » si, de regula, o pedepseau pentru ca « bate campii ». Numai bunicul, saracul, o mai lua in serios, sau poate ca nici el, dar macar avea rabdare s-o asculte pana la capat si nu radea de ea. Asa ca lui i-a facut propunerea :
- Buni, vreau sa mergem undeva !
- Unde ? Ca, uite, nu trebuia sa-ti spun, ca era surpriza, dar azi suntem invitati la pranz la verii tai, asa ca...
- Bine, bine, il intrerupse ea grabita sa-i impartaseasca, nu-i obligatoriu sa mergem azi, e bine si in alta zi, dar hai sa-ti spun unde.
- Unde, o intreba amuzat Buni, pentru ca ea nu fusese niciodata pana atunci mai departe de coltul strazii unde locuiau, si, bineinteles, niciodata neinsotita.
- Stii, la fantana aia arteziana mica si frumoasa dintre casele alea, nu-i prea departe de aici, de la coltul strazii o iei la dreapta si mergi inainte si dup-aia faci la stanga, da’ nu la prima intersectie, la a doua, si mai mergi pana in capul strazii, unde iar e o intersectie, e asa, ca o piata rotunda, cu multe case de jur imprejur si acolo in mijloc e areziana. Hai Buni, promiti ca mergem intr-o zi ? E asa de frumos acolo...
Buni ii arunca o privire ciudata, siderata ar spune ea acum, si-i raspunse cam in doi peri :
- Da, da, sigur, mergem… da’ nu acum…
A. n-a inteles de ce s-a purtat asa de ciudat bunicul cu ea, el nu radea niciodata, bine, nici acum n-a ras, dar... Abia la pranz avea sa-si lamureasca nedumerirea. Atunci cand, pentru a ajunge acasa la verii ei, unde fusesera invitati, au facut exact acelasi drum pe care-l facuse ea in vis si, exact acolo unde spusese, era fantana arteziana. Insa ea nu mai fusese niciodata acolo, v-am spus doar ca cea mai indepartata destinatie a sa de pana atunci fusese coltul strazii unde locuiau, adica vreo cincizeci de metri, si nimeni nu-i mai povestise vreodata nimic despre fantana si desppre strazile alea !

Cam de la intamplarea asta a inceput ea sa se gandeasca la faptul ca s-ar putea ca lumea visurilor ei, cealalta viata pe care o traia atunci cand aici dormea, s-ar putea sa nu fie doar asa, simpla imaginatie, « fabulatii », cum ii spuneau oamenii mari, ci s-ar putea sa existe cu adevarat, adica avea doua vieti diferite, sau avea, totusi, numai una, insa nu mai era chiar atat de sigura ca, asa cum o invatasera parintii, asta de aici ar fi cea adevarata. Daca era invers ?


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!