Hai să vorbim despre cât de importantă este lumina din aripile păsărilor. Suntem toți păsări uitate pe pământul care zdrobește rațiunea pictată pe basoreliefuri inocente. Mă uit în jurul meu și cred că sunt, că pot să fiu sau că liftul de la trei nu îmi va afecta simpla existență. Mă consider omul normal. Nu îmi plac aventurile de tramvai la ora 5 dimineața, alături de oameni care vomită. Nu suport nici poeziile care redau aceste realități factuale sau afective. Nu îmi plac nici berile băute în neștire, nici ultima țigară fumată înainte de a te prăbuși pe patul unui prieten. Îmi place însă Henry Miller. L-aș proclama regele arinilor. Mă uimește cîteodată linia de indiferență sau de porcism mizerabil în care se drapează lumea de azi. Sau de cât este nevoie ca să ucidem păsările care înoată azi în propriile excremente. Dar sunt omul normal. E normal să mă revolt.

Hai să vorbim despre alte lucruri, ca de exemplu ce s-ar putea face cu normalitatea. Eu aș mânca liniile ei groase, prea negre pentru mâinile mele sensibile care îmi înnoiesc întotdeauna foamea. Mă dor încheieturile de fier. Mă ușurez de picioare. Capsele nu mai pocnesc. Întreb și în stânga și chiar în dreapta. ,,De ce nu mai pocnesc?” Dar nimeni nu răspunde, ba nimeni nu se uită la mine, pentru că sunt omul normal. Azi e bine să fii omul nonconformist. M-am dus la un ceai dansant. La un party semi-francogen, semi-anglogen. A fost o monstruozitate de party. Am ajuns pe bulevardul Dacia, lângă muzeul Enescu, unde m-a întâmpinat un prieten nonconformist. Casa era veche, stil interbelic, stătea să cadă pe noi, iar biblioteca era plină de cărți probabil de la începutul secolului. În centrul casei trona portretul fostei proprietare, o româncă cu iz boieresc, aristocrată de sus până jos, al cărei sânge albastru l-am simțit printr-un fior meschin. Proprietarul actual era un englez convertit la valorile franceze și care se stabilise în România. Cea mai mare plăcere a lui era să se ducă la curvele din Calea Rahovei pentru că el considera că acel bordel este istoric. Problema cu bordelul este că fațada este cea a unui magazin de servicii funerare. Mi-l închipuiam pe noul Pierre ( fost Peter ) care intră în casa funerară, el, un englez reformat la valorile franceze și adoptând acum pe cele române pentru că îi plăceau femeile românce. Fuma narghilea și avea plete. Pur și simplu monstruos. Am stat două sau trei ore, nu mai știu, am mâncat două sandvișuri cu o brânză de mult timp mucegăită, am băut un ceai care nici cald nu mai era. Am plecat după ce am considerat că s-a scurs timpul de pay your respects gazdei.

Alte momente de căutat propria-ți minte normalitate printre căsuțele care se dărâmă din pozele pe care le-am cumpărat de la un anticar. Anticarul de ieri de pe străduța mea preferată, Edgar Quinet, se împotmolea într-o voce răgușită, plină de poezia sfârșită a vârstei și a vieții petrecute în lagăr, da, anticarul meu de ieri mi-a recomandat niște poze din perioada interbelică. Aș fi vrut două lucruri: să cred și să rămân cu impresia că mi-a dat acele poze pentru că văzuse ceva la mine, aveam un er particular care l-a determinat pur și simplu să-mi dea acele poze și să-mi dea fotografii care să reprezinte imaginile-clișeu despre perioada interbelică: o femeie enigmatică cu voal, un bărbat brunet și tot enigmatic cu palton sau marile construcții de atunci. Nu, el mi-a dat acele poze pentru că acelea îi mai rămăseseră și fotografiile mai și reprezentau case dărâmate ân perioada interbelică pentru a se construi blocurile importante. Mi-am trăit ziua mai departe, dar am rămas cu vagul sentiment că am ratat ceva monumental. Dar fotografiile azi nu mai sunt. Au fost ieri și numai ieri. Atât. Azi caut înnebunită pupa russa a lui Crăciun. Tot normalitate. Balamalele îmi sunt destul de bine unse. Mai scârțâie, așa, din proprie voință, când se simt neglijate sau pur și simplu trebuie să mai scârțâie.

Pe desenul mortuar al egiptenilor este rămășița unei civilizații de mult pierdute. Azi, Mihai îmi spunea că e foarte straniu de ce oamenii se mai miră și se mai interesează de lucruri trecute, însă trecute bine de tot. Mie mi-a plăcut numai desenul. Nu pot emite teorii. Nu mai vreau. Mă gândesc că aș vrea să îmi iau un nou inel. Mă plictisește cel actual. Aș vrea să îmi drapez mâna și să mi-o colorez așa cum ne coloram când eram mici. Astăzi am descoperit la Cărturești cutiuțe de diverse mărimi de tinichea, frumos colorate, de care noi aveam când eram mici. Numai cele foarte mici m-au impresionat. Pentru că din acelea am avut și eu. Numai că astăzi se vând la prețuri exorbitante pentru că au o utilitate specializată: sunt utilizate strict ca recipiente pentru ceaiul negru. Îmi place foarte mult genul acesta de librărie. Este de un snobism intelectual cras. Nu știu de ce, tot ceea ce este de bun-simț, la noi se transformă în snobisme. Cred că din cauza prețurilor foarte mari. Oricum, dacă nu te duci măcar o dată la Cărturești, nu ești intelectual adevărat. Iar dacă mai ai și acces la diversele manifestări culturale, ești extrem de tare. Oricum, mie îmi place librăria în sine – cărțile sunt frumos aranjate, este o lumină plăcută, sunt cd-uri și casete, iar frumos aranjate, dar și lucruri care merg cu cărțile. Aceste lucruri mă fascinează – ceaiul negru cu scorțișoară și cutiuțele.

Cutiuța mea preferată este verde cu galben și roșu și are floricele. Este mică, micuță, și noi ne puneam acolo toate comorile: pietricele lucitoare, frunze tot lucitoare. Tot ce găseam și ni se părea că nu mai văzusem așa ceva era bun de pus în cutiuță. Și, evident, trebuia să fie ceva de dimensiuni foarte mici. Pentru a încăpea în cutiuță. Când eram mici, comorile noastre erau lucruri micuțe. Ne înconjuram, ne construiam un univers numai din lucruri micuțe. Numai că astăzi nu mai am nici măcar o cutiuță din multele pe care le-am avut. Cred că am o extraordinară apetență pentru un fenomen foarte ciudat de care mi-am dat seama recent, ceea ce poate fi ori o tragedie ori un lucru extrem de benefic: ne-conștientizarea momentului și a obiectelor care îl definesc. Nu păstrez obiectele pe care le consider magice în anumite momente sau vârste. Nu le-am păstrat niciodată: pungile întregi de indieni, seria de mașinuțe, teancurile de surprize Turbo, cutiuțele de tinichea, farfuriuțele de plastic, mai groase sau mai subțiri. Am pierdut părți atât de importante din copilărie. Am preferat să uit. Sunt omul normal. Eu nu am avut niciodată nici cutia cu amintiri, nici jurnal. Prefer să uit. Și tot uit. Nu știu decât ce am făcut acum câteva săptămâni sau luni. Am memoria detaliilor stupide. Cărtureștii mi-au revitalizat partea din copilărie. E o simplă librărie, dar au adus cutiuțe de tinichea.

Visul meu, când eram mică, era să fiu profesoară. Predam în fața blocului pensionarelor care făceau eternele mileuri. Vezi, niciodată nu am vrut să devin ,,făcătoare de mileuri”. În schimb, mi-am mai adăugat o profesie de ,,vis”: secretar de partid. Blocul nostru tocmai se construia. La parter erau cărămizi. Foarte importante aceste cărămizi; ele se transformau ori în birou sau în telefon sau în agendă. De fapt, nu era agendă, ci caiet. Notam într-un caiet făcut din cărămizi. Dar blocul a fost terminat. Și așa s-a distrus și visul de a deveni secretar de partid. Au mai fost și alte profesii de tip paralel cu cea de profesoară. Dar nu mai contează. Când aveam nouă-zece ani, am furat prima mea linguriță de plastic. Comunismul căzuse și prima schimbare care a contat pentru mine a fost că la cofetărie s-au schimbat lingurițele: au adus lingurițe minunate, magice. Erau de plastic și de diverse culori. Când terminam de mâncat prăjitura, o pândeam pe vânzătoare și, când nu era atentă, îi furam lingurița. Luam o linguriță pe săptămână. Și atât. Dar lingurița mea era întotdeauna de tinichea.

Vasilică a fost păpușa mea masculină preferată. Am avut o figurină, o păpușică foarte mică, un băiețel, pe care l-am botezat Vasilică. Nu avea mâini. Avea trunchi, picioare, fără mâini însă. Într-o dimineață de toamnă, plină de frunze, normal, veneam de la chioșcul de pâine și râcâiam cu un băț frunzele. Am descoperit o bacnotă de cincizeci de lei și l-am găsit și pe Vasilică. Vasilică a fost prietenul meu cel mai bun. Probail că mă înduioșa. Altfel, nu-mi explic. Într-o zi, peste mai multe luni, l-am pierdut. A fost prima dată când am plâns.


Acum râd. Că e penibil. De cât de normală sunt. Dar îmi place.

Hai să ne întrebăm de ce ne mai trezim dimineața. Pentru a fi oameni de tinichea. Pentru a ne unge balamalele în fiecare zi, pentru a le șlefui standardizat, pentru a merge la party-uri care ne obosesc psihic, să ne închipuim că normalitatea noastră este aceeași cu a vecinului. Vecinul însă va fi luat a doua zi de poliție pentru crimă cu premeditare. Și atunci tinicheaua cade. Rămâne scheletul. Rugos, rece, deșănțat. Eu am încercat ultima modă. E cam nonconfortabilă. Dar eu sunt omul normal. De aceea scheletul îmi vine. Chiar prea bine.